 |
| Coperta din 2006 a romanului in limba spaniola. Sursa foto: Wikipedia |
Eu nu citesc YA. Mi se par nereasliste şi creează stereotipii în mintea cititorilor. În plus, gradul de verosimilitate este atât de scăzut în aproape toate romanele de gen încât ai impresia că toate sunt fantasy. High fantasy. Ce apreciez şi cred că multe din romanele YA au şi îşi cam spala din păcate: o puternică viaţa interioară a protagonistului. Scriitura e, totuşi, simplistă, de parcă tinerii de astăzi sunt retardaţi şi nu pot înţelege o propoziţie mai elaborată. De parcă cele mai multe cărţi scrise de clasici sunt citite toate la 30 de ani când nu mai ai timp nici să respiri de griji (aici bănuiesc pentru că încă nu am ajuns la vârsta aia).
Revin la roman.
Un roman foarte, foarte bun care se distanţează, totuşi, de ceea ce astăzi am încadra la YA. Zafon câştiga, în primul rând, prin scriitura care este una bună, aparte, de om talentat care nu doar spune o poveste folosindu-se de cuvintele pe care le are la dispoziţie, ci dublează efectul pe care lumea prezentată o are asupra cititorului prin cuvintele pe care le alege.
În roman ne este prezentată povestea lui Max Carver care se mută cu familia într-un sat de pe malul oceanului. Acolo se împrieteneşte cu Roland. În scena intra şi sora lui Max, Alicia. Mai multe lucruri despre acţiune nu aş vrea să spun pentru că deja devine spoiler (şi aşa, e vorba de un roman de 200 de pagini cu font mare.) Acţiunea se petrece în timpului primului război mondial.
Bildungsroman în primul rând, Prinţul din negura este o poveste despre prietenie, dar şi despre cuvântul dat, despre datoriile vechi care trebuie plătite şi despre coşmaruri care se întorc constant pentru a îşi cere tributul. Sunt foarte multe teme împletite în romanul acesta încât începi să te miri cum de a reuşit Zafon să facă dintr-o cărticică un roman aşa dens din punct de vedere tematic şi nu numai.
Alt punct forţe al romanului este atmosfera de roman gotic.
E ca un fum, ca un curent de aer care invadează tot timpul fiecare colţişor din roman, încercând să îţi dea fiori şi sunt convins că pe cei mici chiar îi sperie. Zafon ştie să scrie şi să îşi aleagă pe măsură toate elementele care să îl ajute să creioneze lumea, dar să şi insufle câte ceva cititorului.
Dar am simţit, totuşi, că Prinţul din negura este un descendent al romanelor pentru copii: Peter Pan, Cronicile din Narnia etc. Nu ştiu dacă asta este neapărat un punct negativ, dar influenţa se simte (nu modelul, influenta!) şi asta mă face să îmi diminuez uşor entuziasmul (practic de la entuziasm debordant, am ajuns la entuziasm propriu-zis).
Recomand cartea, oricum.
PRINŢUL DIN NEGURA de Carlos Ruiz Zafon
traducere de Alina Titei
Polirom, 200p.
2011
