Secretul doctorului Honigberger / Nopti la Serampore de Mircea Eliade

Nu pot să îmi dau seama de ce mi-a luat atât de mult să mă apuc să scriu despre aceste două nuvele ale lui Eliade. Săptămâna trecută, mai precis acum două vineri, am fost din nou la bibliotecă şi am ales câteva cărţi. Din impuls am ales cărţi un pic mai mici, nu m-am mai aventurat la romane mamut după experienţa, reuşita desigur, cu Sub dom. Am zis să încerc altceva şi să fac o uşoară trecere spre o literatură mai de calitate faţă de ceea ce am citit, aproape exclusiv anul acesta. Aşa am ales cărticica asta de 150 de pagini. 

Secretul doctorului Honigberger este prima nuvelă din volumul de faţă. 

Am citit înainte coperta a patra şi acolo se vorbea despre cele două nuvele că despre două exerciţii ale lui Eliade. Şi cu ideea aceasta am şi început să le citesc. 

Într-adevăr, nu pot spune că sunt impresionat de Secretul... dar e clar că mi-a plăcut mai mult decât Nopţi la Serampore. Mi s-a părut mult mai bine construită şi mult mai bine dezvoltată. Desigur, fantasticul joacă şi aici un rol esenţial şi, la fel ca în Domnişoara Christina, diverse amănunte ne sunt dezvăluite puţin cu puţin - care este, de fapt, sfârşitul doctorului Zerlendi?

Onoarea pierdută a Katharinei Blum de Heinrich Böll

Heinrich Böll primeşte Premiul Nobel în 1972, primul german care a luat acesta distincţie după Thomas Mann, şi în 1974 pubOnoarea pierdută a Katharinei Blum sau Cum se iscă şi unde poate duce violenţa. Chiar dacă apare cuvântul violenţă în subtitlu, nu există vreun pasaj de violenţă grafică - nu ştiu de ce, dar când citeam microromanul sau nuvelă aceasta extinsă mă gândeam, din cauta titlului, la altă laureata Nobel, la austriaca Elfriede Jelink. E vorba de un alt soi de violenţă, mai mârşavă, defăimătoare: presa care manipulează şi influenţează pentru şi spre senzaţional.
lică

Există şi o dedicaţie, plină de umor şi de ironie:

Personajele şi acţiunea acestei povestiri sunt inventate. Dacă din zugrăvirea unor practici ziaristice au reieşit cumva asemănări cu cele ale ziarului Bild, aceste asemănări nu sunt nici intenţionate, nici întâmplătoare, ci inevitabile. 

În Germania, Bild este considerat tabloid, dar trebuie neapărat să mai spun că nu se poate compara cu un tabloid de-al nostru. Pentru starea jalnică în care se găseşte presa românească, Bild este aproape ziar quality. Oricum, am remarcat din prima dedicaţia.

Camera intunecata de Johan Theorin

... sau o mare dezamăgire.
Trebuie să scriu asta încă de la început. Chiar mă declar dezamăgit de romanul acesta care avea cât de cât potenţial şi pe care l-am citit şi după impresia relativ bună pe care mi-a făcut-o primul roman scris de Theorin pe care l-am citit acum câteva luni.

Revenind la Camera întunecate despre care foarte multă spunea că este şi un roman cu fantome. Unde e cu fantome? Două - trei referiri la unele credinţe ale suedezilor şi faptul că se bate monedă pe locul bântuit de fantome care este farul de Eel Point? Bine, mai sunt şi povestirile despre diverse evenimente tragice petrecute cu ani în urmă în acelaşi loc, dar... În rest? Nimic, din punctul meu de vedere.

Sub dom de Stephen King

Doar Stephen King putea să scrie un astfel de roman.
Nu mă refer doar la mia de pagini a romanului, ci la atmosfera din roman şi la numărul extrem de mare de personaje.

Brusc, un orăşel american este acoperit de un dom. Şi de aici... Romanul de 1100 de pagini (cea mai lungă carte pe care am citit-o anul acesta) şi un alt succes al lui Stephen King.

Am vorbit despre atmosfera şi trebuie să spun că Stephen King este the KING când vine vorba despre astmosfera. Cititorul este atras în lumea aceea - e o prostie să spun asta, dar când citeam romanul, aveam impresia că sunt lângă personajele din carte, că stau în dreapta lor când îşi spun replică, aceeaşi impresie pe care o aveam când citeam Anna Karenina - şi o înţelege şi simte. Nu eşti doar într-un univers ficţional, eşti într-o lume pe care, într-un fel sau altul, ai mai experimentat-o, de unde şi senzaţie sporită de groază pe care o ai în unele episoade (vezi revolta de la magazin).

Mostenirea Stonehenge de Sam Christer

Nu pot să îmi explic ce a fost în mintea mea când am cumpărat romanul acesta, mai ales că l-am cumpărat anul acesta, de fapt, acum câteva luni. De ce mă mir? Pentru că se vede de la o poştă că romanul acesta este o clonă a Codului lui DaVinci. După poză de pe coperta care prezintă monumentul menţionat în titlu. Era clar că se urzea o conspiraţie mondială care va angrena forţe oculte şi nu numai. Şi totuşi, de ce am cumpărat romanul? Simplu: uneori îmi place să mă prostesc. Îmi place să mai citesc şi cărţi pe care la o primă vedere le-aş considera proaste, dar pe care le apreciez pentru viteza cu care se mişcă şi pentru că sunt o sursă pură de entertainment. Asta a fost principalul motiv pentru care am cumpărat romanul acesta, deşi ştiam încă de la început că va fi o carte proastă şi ... să nu am aşteptări. Normal, nu am avut nicio aşteptare.

O toaleta a la Liz Taylor de Rodica Ojog Brasoveanu

Trebuia să scriu recenzia asta încă de luna trecută, dar am tot amânat din lipsă de timp şi din lipsă de chef. Oricum, i-a venit rândul, din nou, acestei autoare Rodica Ojog Braşoveanu .

Pentru mine, scriitoarea aceasta este un fenomen. Este singurul scriitor roman la care mă întorc de fiecare dată când vreau să citesc ceva şi nu ştiu ce, şi de fiecare dată, o găsesc la fel - proaspătă, simpatică, entertaining, o gură de aer curat. Pentru mine, Rodica Ojog Braşoveanu este un fenomen care arată ca şi în cazul literaturii romane, romanul poliţist îşi are un reprezentant de seamă, reprezentant care după aproape 50 de ani de la apariţia primei cărţi, mai este încă popular şi care a rămas un nume de referinţă pentru specie.