Dusmanca • Balul de Irène Némirovsky

Nu citisem nimic de Irène Némirovsky şi pentru că a fost Black Friday am găsit cărticica aceasta la jumătate de preţ, undeva la 12 lei. Un chilipir aşa că am cumpărat-o imediat. Nu ştiu dacă a fost noroc sau mai ştiu eu ce, dar mi-au plăcut foarte, foarte mult cele două nuvele – nu sunt romane, ci două nuvele, dar foarte bune, de recomandat.

Tema feminităţii leagă cele două nuvele. Tema feminităţii şi relaţia mamă-fiică, o relaţie disfuncţională, în care, de-a lungul timpului, doar fiicele sunt cele care suferă până când ajung, într-un final, să se răzbune crunt pe mamele lor.

Duşmanca este nuvela care deschide volumul. Aici, o avem pe Gabrielle care îşi învinuieşte mama de moarte surorii sale mai mici. Desfăşurată pe ani de zile, acţiunea prezintă doar anumite evenimente, aspecte importante din viaţa celor două. Ura fiicei faţă de mama mocneşte şi creşte de la an la an, ca un bulgăre de zăpadă. Finalul va aduce răzbunarea fiicei, o răzbunare cruntă aş spune eu, un afront adus la adresa feminităţii mamei, o lovitură mortală pentru aceasta din urmă. Dinamica dintre cele două se schimbă. Gândindu-mă acum la această nuvelă, îmi vine în minte Bonjour, tristesse! de Francoise Sagan. Desigur, decandenta nu este prezentă, dar atmosfera este, într-o oarecare măsură, aceiaşi. 

Suferinţe timpurii de Danilo Kis

Suferinţe timpurii de Danilo Kis este, cel mai probabil, ultima carte foarte bună pe care o citesc pe anul acesta. Trebuie să spun că am fost suprins de acest mic volum de proză scurtă şi a fost o revelaţie, la fel cum a fost şi Terese Raquin (pe care o aşez în rândul adulterinelor de seamă din literatura – ştiu, sună foarte amuzant).

Danilo Kis a fost tradus la editura Polirom, iar Suferinţe timpurii face parte din seria de autor pe care cei de la Polirom I-au dedicat-o. Originar din Muntenegru, Kis a scris în sarba şi croata şi a fost membru al Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Arte. A studiat la Belgrad, dar a trăit şi predat în Franţa în ultimii ani de viaţă (mereu când îi citeam biografia de pe Wiki mă gândeam la Ismail Kadare, probabil pentru că cel din urmă este unul din scriitorii balcanici pe care i-am citit cu plăcere).

E ciudat cum suntem atât de apropiaţi geografic vorbind de Balcani (ca fapt divers, România NU este ţara balcanică pentru simplul fapt că nu avem Balcanii pe teritoriul ţării – asta aşa, pentru cei care au dubii. Aş fi de acord cu o mentalitate balcanică, dar noi NU suntem ţară balcanică şi nici popor balcanic), dar scriitorii din acest spaţiu sunt foarte puţin cunoscuţi şi traduşi la noi. Nu mă refer aici la Ismail Kadare, ale cărui cărţi sunt traduse în număr foarte mare la noi, el fiind o excepţie. Poate nu există public, dar publicul poate fi educat. Dar asta este altă discuţie.

Un tramvai numit dorinta de Tennessee Williams

Încet, dar sigur am început să îmi fac o listă de lecturi pentru 2016 şi un punct important este şi teatrul. Îmi doresc să citesc din ce în ce mai mult teatru şi pentru că trebuie să mă pregătesc, mi-am cumpărat deja (dar nu am primit coletul din păcate) o piesă de teatru despre care ştiu că este un etalon în canonul dramatic - Pygmalion de Shaw. 

Când am fost la Gaudeamus am fost un pic cam dezamăgit de ofertă. Am găsit, totuşi, nişte reduceri mai mult decât atractive. Aşa se face că am dat 8 (opt!!!) lei pe un volum superb de teatru, de la editura Art. Este vorba despre patru piese de teatru scrise de Tennessee Williams traduse de Antoaneta Ralian. Scrieri de top, traducere de top, caliatea cărţii/volumului este de top. Am inceput cu Un tramvai numit dorinţă.

Blanche du Bois soseşte la sora ei, Stella, în New Orleans. Cele două surori provin dintr-o familie de aristocraţi din Sudul Statelor Unite, familie acum ruinată, Blanche fiind nevoită să vândă moşia familiei. Stella, plecată de mult de acasă, este căsătorită cu Stanley Kowalsky, american de origine poloneză, muncitor, departe de idealul aristocratic pe care Blanche vrea să îl afişeze.

Alegerea lui Hobson de Robert J. Sawyer

Trebuie să mărturisesc că eu nu (prea) citesc literatura science fiction. Când mă pregăteam să scriu recenzia acestei cărţi, mă gândeam şi la motivul pentru care nu citesc SF. Mă plictiseşte? Nu neapărat. Nu e genul meu? Nici asta nu e neapărat adevărat. Deci... de ce nu prea citesc literatura SF? Pentru că atunci când am început să citesc, am citit orice în afară de SF şi de atunci până în zilele noastre, am cam fugit de genul acesta pe care l-am asociat, din păcate, cu o amintire / preferinţa din primele zile de cititor. 

Şi totuşi, am citit Alegerea lui Hobson şi pot spune că mi-a plăcut, deşi i-am sesizat imediat neajunsurile. Mi-a plăcut şi tocmai de aceea am hotărât că în 2016 să citesc mai multe romane SF. Poate îmi vor plăcea şi descopăr cu această ocazie un gen de literatura pe care până acum nu l-am savurat. 

Roman premiat, Alegerea lui Hobson spune povestea inginerului Peter Hobson care descoperă unda sufletului - mai precis, ultimul spasm de "electricitate" (nu am un cuvânt exact aşa că îl pun în ghilimele) al corpului uman înainte de moarte. Descoperirea lui ridică multe semne de întrebare şi dileme morale. Există viaţă după moarte? Unde se duce sufletul, pentru că unda sufletului ajunge să fie numită suflet? Oare va reuşi omul să înţeleagă viaţa de după moarte, dacă ea există? Intriga este dublată de una poliţistă şi chiar amoroasă. 

Recunosc, premisa este foarte interesantă şi dublată de preţul mic al romanului (l-am luat cu 3 lei de la un tonomat de cărţi de la metrou) am început romanul. Aparent, nu era vremea acestui roman aşa că am renunţat, dar l-am reluat după câteva luni şi mă bucur că am procedat aşa pentru că cel mai probabil nu mi-ar fi plăcut. 

Secretul sotului de Liane Moriarty

Acesta nu este primul roman pe care îl citesc al autoarei. Am mai citit şi Marile minciuni nevinovate (tradus tot la editura Trei) şi trebuie să recunosc că îmi place Liane Moriarty. Romanele sale sunt greu de încadrat într-un gen anume şi are un stil propriu, foarte original în literatura contemporană de suspans.

În Secretul soţului, Cecilia Fitzpatrick găseşte o scrisoare a soţului ei către ea, pe plic fiind menţionat faptul că ea nu trebuie să o citească decât după moartea lui. Cam aceasta este ideea de la care Moriarty pleacă. Logic, Cecelia citeşte scrisoare. La fel de logic, Cecelia nu este singurul personaj din carte, sunt mai multe, simultan existând mai multe fire narative pe care Moriarty reuşeşte să le unească în concluzia romanului.

Nu mă pot abţine, totuşi, să nu fac o comparaţie cu Marile minciuni nevinovate, care din punctul meu de vedere este mai bun şi mai bine scries. În Secretul soţului există un fir narativ care nu are ce cauta acolo. Nu aş spune că nu este bine legat de naraţiune, că nu îşi are locul acolo, dar chiar şi fără el, romanul ar fi existat foarte bine, dar ar fi fost cu câteva sute de pagini mai scurt. Ar fi fost un avantaj? Un dezavantaj? Nu aş şti să spun exact, tot ce pot spune este dacă e să tre romanul în categoria romane de suspans, atunci firul narativ nu avea ce cauta acolo. Nu vă spun despre ce este vorba mai exact pentru că nu vreau să vă stric plăcerea lecturii.

Fata din tren de Paula Hawkins

La fel ca în modă, şi în literatura exista trenduri.

Chiar şi în literatura poliţistă sau de supans sau cum vreţi să o mai numiţi exista astfel de trenduri şi Fata din tren este şi ea o consecinţă a unui trend. Dacă prin 2005-2006, majoritatea thriller-elor dezvăluiau conspiraţii monstruoase ale Bisericii sau secrete care schimbau radical modul în care privim lumea (The DaVinci Code effect), de când Game of Thrones a devenit fenomen mondial şi conceptul POV (point of view) este pe buzele tuturor (place mai mult decât clasica formula "naraţiune la persoană..."), iar Gone Girl a făcut furori, literatura de suspans s-a umplut de române în care acţiunea este privită din mai multe puncte de vedere. Este probabil cea mai bună tehnică de a capta atenţia cititorului, iar efectul este incredibil.

Să revin la Fata din tren.
Rachel este o epavă după divorţul de soţul ei. Pentru că nu vrea să îi spună colegei sale de apartament ca nu mai are o slujbă, Rachel merge cu trenul la Londra zilnic, unde petrece ziua. Pe drum, trenul staţionează zilnic, în acelaşi loc, la aceiaşi oră, iar Rachel poate vedea un cuplu - un el şi o ea cărora le da nume şi începe să facă scenarii privind viaţa lor.

Va place Brahms? de Francoise Sagan

Um roman despre trei oameni care nu ştiu cum să iubească.

Un triunghi amoros format dintre Paule (o femeie de 39 de ani), Roger (un bărbat de patruzeci şi ceva de ani, nu este menţionată vârsta exactă) şi Simon (25 de ani). Toate aceste personaje nu ştiu să iubească sau şi-au ratat şansa la iubire.

Simon o iubeşte pe Paule, o iubire mai degrabă adolescentină, prima, de altfel. Deşi este un băiat frumos, el nu se ataşează de nimeni până la 25 de ani când o cunoaşte pe Paule. E un tânăr care îşi refuza şi ratează şansa la iubire, mărturisind chiar, că până acum nu a iubit ceea ce sinonim cu a nu trăi. Finalul romanului, ultima sa scena din roman (şi cuvântul "scena" este potrivit pentru că este o ieşire teatrală) demonstrează atitudinea copilărească şi adolescentină de care dă dovadă.

pauza si scuze

Stiu, stiu...

Cam asta e trendul in ultima vreme pe blogul acesta. Sa imi cer scuze cand fac cate o pauza mai mare. De data asta imi cer scuze doar in titlul postarii si mentionez ca o sa ma fac baiat cuminte si o sa ma apuc sa scriu despre cartile pe care le-am citit. Cred ca trebuie sa fac cel putin 10 recenzii pentru ultimele carti citite. Si poate pare ca am citit mult, dar nu e asa. Pe Goodreads sunt in urma cu cartile.

Sa vedem daca o sa pot sa recuperez. Si pe blog, si pe Goodreads.

Casa blestemată de Mary Higgins Clark

De-a lungul timpului am tot încercat să citesc romane de Mary Higgins Clark, dar nu am prea reuşit să trec de primele treieci de pagini. Nu îmi pot explica de ce. Scriitura este una normală, nesofisticata, centrată pe acţiune, concesie care se poate observa şi atunci când vine vorba de stil. Pur şi simplu nu am putut, dar anul acesta am fost la Bookfest (care a fost mai mult un festival al reducerilor decât un târg de carte, o bătălia comercială în care editura care vindea mai mult era cea castigatooare - nu că asta ar fi ceva rău, dar e inedit pentru că în România, până acum câţiva ani, piaţa editorială punea accent pe evenimente etc.) şi de la standul editurii Orizonturi am luat două cărţi la reducere, care mi-au atras cu adevărat atenţia: Casa blestemată de Mary Higgins Clark şi Ultimul autograf de Michael Connelly.

Casa blestemată (No Place Like Home) a fost scris în 2005 de veterana literaturii americane de suspans - Mary Higgins Clark, 85 de ani. Ceea ce îmi atrage mereu atenţia la ea sunt titlurile pe care le alege pentru romanele sale: Let Me Call You Sweetheart, I"ll Walk Alone, I've Got You Under My Skin, Just Take My Heart. Mi se par mai mult titluri de romane de dragoste decât de romane de suspans.

Plan diabolic si Nopţi albe pentru Minerva de Rodica Ojog Brasoveanu

M-am hotărât să grupez ceva două romane şi să scriu un post despre amândouă, mai ales că romanele au punctele comune. În plus, am impresia că atunci când scriu despre cărţile Rodicai Ojog Brasoveanu încep să mă repet. De altfel, stilul Rodicai Ojog Brasoveanu nu se schimbă niciodată, dar ce se schimbă cu adevărat este modul în care are loc crimă, premisele etc. ceea ce face că plictiseala şi reţeta sa nu mă îndepărteze de ea şi să devină un autor la care mă întorc de fiecare dată când nu mai ştiu ce să mai citesc. Cred că am mai scris, dar mă gândesc cu groază când o să îi termin toate romanele - ea, John Saul şi Jeffery Deaver sunt autorii cu care merg la sigur atunci când nu ştiu ce să mai citesc, cei care sunt testaţi şi ştiu sigur că o să îmi ofere escapism la cote maxime.

Dragul meu ticălos de Daria Dontova

Mi-a plăcut foarte mult traducerea Antoanetei Olteanu (ea a tradus şi Maestrul şi Margareta ediţia de la Adevărul, o traducere foarte bună din punctul meu de vedere) care a mai salvat un pic romanul.

Primul sfert al cărţii mi s-a părut ciudat. Nu am mai citit romane poliţiste scrise ruşi şi nici literatura rusă contemporană nu prea citesc, aşa că nu eram obişnuit cu stilul şi personajele. Apoi, jumtatea cărţii nu mi-a plăcut aproape deloc pentru că o dăduse în chick lit, dar finalul a fost foarte bun, ceea ce a mai crescut ratingul cărţii.

Personajele (Evlampia, Katja, Iulia) sunt foarte, foarte ciudate şi mi s-au părut neverosimile ca atitudine şi că fapte. Mi se pare că sunt nişte personaje cu gesturi exagerate, cu preocupări şi reacţii exagerate (vezi scena cumpărării aragazului pentru Volodia), în măsura în care consider că într-un roman poliţist, autorul trebuie să plaseze misterul cât mai aproape de realitatea pe care o cunosc oamenii pentru a putea crea o impresie asupra cititorilor.

revenire

Stiu ca nu am mai publicat de foarte mult timp o recenzie, dar o sa revin curand cu noutati.
Intre timp, am adunat cam sapte carti despre care trebuie sa scriu si prea multa pornire in a le recenza, nu am...

Sanctus de Simon Toyne

Imaginaţi-vă că James Patterson a devenit BFF cu Dan Brown şi s-au apucat amândoi să scrie un roman. Rezultatul este Sanctus de Simon Toyne - doar că Toyne este o persoană reală, nu un pseudonim şi el a scris romanul de faţă.

L-am precizat prima dată pe James Patterson. De ce? Pentru că cel mai lung capitol din romanul acesta are cam 10 pagini, în rest, toate sunt extrem de scurte. De bine, de rău? Eu spun că este de neutru spre bine. De neutru pentru că devine uneori obositor să schimbi perspectivă. Orice capitol înseamnă o rupere de ritm . De bine din mai multe motive: în primul rând, romanul devine mai cinematic. Fiecare nou capitol în parte este o scenă (extinsă) care obligatoriu duce acţiunea cu un pas înainte. Sunt foarte puţine capitole statice în roman, foarte puţine şi având în vedere că vorbim despre un roman de acţiune, cu plot twist-uri şi alte nebunii specifice genului, capitolele statice (cum erau cele din DaVinci Code când Robert Langdon se apucă să povestească şi să dea detalii despre artă şi simboluri, care au făcut - din punctul meu de vedere - că DaVinci Code să fie mai slow paced la Îngeri şi demoni).

Colorado Kid de Stephen King

Pentru fanii lui Stephen King, "Colorado Kid" este un roman mai greu de digerat pentru că el este o artă poetică, un mic eseu sau tratat, alegeţi voi definiţia care credeţi că se potriveşte cel mai bine în
context, despre mister.

Când am văzut cartea, primul gest, instinctiv, a fost să mă uit pe spate în dorinţa de a descoperi "despre ce e vorba" (cred că este un gest reflex al tutuor cititorilor din ziua de astăzi care sunt curioşi, în special, de poveste, de epicul gol din spatele cărţii) şi am descoperit că acolo nu este decât un citat din autor care spune că se poate că romanul să îmi placă sau să nu îmi placă şi că greu există cale de mijloc. Şi a avut dreptate, romanul nu mi-a plăcut prea mult.

Stiu, stiu...

Nu am mai publicat de foarte mult timp ceva pe blog aşa că promit că weekendul acesta o să mă revanşez, deşi nu am citit între timp decât trei cărţi... Ceea ce e puţin având în vedere că mi-am setat un Goal de 50 de cărţi pe GoodReads, dar având în vedere că sunt şi alte aspecte în viaţa mea, am cam lăsat lectura pe planul al doilea şi nu mi-e ruşine sau frică să recunosc asta pentru că îmi dau seama că peste ceva timp, sper cât mai curând, o să ies din acest reading slump şi o să citesc, nu de recuperare, ci de plăcere, că de obicei :)

Printul din negura de Carlos Ruiz Zafon

Coperta din 2006 a romanului in limba spaniola.
Sursa foto: Wikipedia

Ce mi s-a părut interesant la această carte este faptul că este catalogată ca fiind YA,
Eu nu citesc YA. Mi se par nereasliste şi creează stereotipii în mintea cititorilor. În plus, gradul de verosimilitate este atât de scăzut în aproape toate romanele de gen încât ai impresia că toate sunt fantasy. High fantasy. Ce apreciez şi cred că multe din romanele YA au şi îşi cam spala din păcate: o puternică viaţa interioară a protagonistului. Scriitura e, totuşi, simplistă, de parcă tinerii de astăzi sunt retardaţi şi nu pot înţelege o propoziţie mai elaborată. De parcă cele mai multe cărţi scrise de clasici sunt citite toate la 30 de ani când nu mai ai timp nici să respiri de griji (aici bănuiesc pentru că încă nu am ajuns la vârsta aia).

Revin la roman.
Un roman foarte, foarte bun care se distanţează, totuşi, de ceea ce astăzi am încadra la YA. Zafon câştiga, în primul rând, prin scriitura care este una bună, aparte, de om talentat care nu doar spune o poveste folosindu-se de cuvintele pe care le are la dispoziţie, ci dublează efectul pe care lumea prezentată o are asupra cititorului prin cuvintele pe care le alege.

În roman ne este prezentată povestea lui Max Carver care se mută cu familia într-un sat de pe malul oceanului. Acolo se împrieteneşte cu Roland. În scena intra şi sora lui Max, Alicia. Mai multe lucruri despre acţiune nu aş vrea să spun pentru că deja devine spoiler (şi aşa, e vorba de un roman de 200 de pagini cu font mare.) Acţiunea se petrece în timpului primului război mondial.

Bildungsroman în primul rând, Prinţul din negura este o poveste despre prietenie, dar şi despre cuvântul dat, despre datoriile vechi care trebuie plătite şi despre coşmaruri care se întorc constant pentru a îşi cere tributul. Sunt foarte multe teme împletite în romanul acesta încât începi să te miri cum de a reuşit Zafon să facă dintr-o cărticică un roman aşa dens din punct de vedere tematic şi nu numai.

Alt punct forţe al romanului este atmosfera de roman gotic.
E ca un fum, ca un curent de aer care invadează tot timpul fiecare colţişor din roman, încercând să îţi dea fiori şi sunt convins că pe cei mici chiar îi sperie. Zafon ştie să scrie şi să îşi aleagă pe măsură toate elementele care să îl ajute să creioneze lumea, dar să şi insufle câte ceva cititorului.

Dar am simţit, totuşi, că Prinţul din negura este un descendent al romanelor pentru copii: Peter Pan, Cronicile din Narnia etc. Nu ştiu dacă asta este neapărat un punct negativ, dar influenţa se simte (nu modelul, influenta!) şi asta mă face să îmi diminuez uşor entuziasmul (practic de la entuziasm debordant, am ajuns la entuziasm propriu-zis).

Recomand cartea, oricum.

PRINŢUL DIN NEGURA de Carlos Ruiz Zafon
traducere de Alina Titei
Polirom, 200p.
2011

A 8-a marturisire de James Patterson

Coperta americana a romanului.
Foto: Wikipedia

Nu ştiu ce este cu mine de m-am apucat să scriu ceva despre James Patterson... Nu că nu îmi place, dar e genul acela de autor pe care îl citeşti aproape în întregime (nu e posibil oricum, ar însemna să citeşti doar romanele lui, nu de alta, dar scrie cam 10-15 romane pe an, în colaborare cu alţi autori, desiguri) dar despre care nu vorbeşti prea des, ba chiar deloc.

Când eram în liceu am început să citesc seria asta cu Women's Murder Club (da, e al optulea roman dintr-o serie care acum a ajuns la numărul 14 şi continuă), iar de-a lungul timpului am mai luat câte un roman de-al lui şi am continuat să citesc.

Ce trebuie neapărat să spun este faptul că eram într-o perioadă aiurea în ceea ce priveşte lectură, nu prea aveam chef să citesc nimic, şi m-am apucat de romanul acesta pentru că ştiam că o să fie o lectură uşoară, că o să mă ajute să îmi revin în ritm. Şi acesta cred că este, de fapt, cel mai mare merit al lui James Patterson, că reuşeşte să te facă să scapi de un reading slump. În rest, mai excelează la capitolul susţinere pentru autorii începători... După ce îl citeşti... Mă rog, proza lui nu este ceva ce am putea numi sofisticat.

Romanul de faţă este un roman poliţist, scris că un episod al unui serial de televiziune.
E bun? Relativ şi depinde de gust.
Se citeşte repede? Foarte. Patterson scrie capitole de o pagină şi jumătate, maxim, ceea ce te face să termini romanul extrem de repede.
Merită citit? Da. E fun şi entertaining, cinematic. Ca un episod dintr-un serial.
Tehnica narativă, scriitura... Să zicem că nu e o carte care să ţină cont de aspectele astea.

Cartea e tradusa la noi, la editura Rao.

Olive Kitteridge de Elizabeth Strout

Nu vi se pare că tipa de pe coperta seamănă cu Samantha din Sex and the City? Mie aşa mi se pare, doar că cele două personaje nu se prea potrivesc - asta doar ca să folosesc un eufemism pentru că cele două personaje sunt diametral opuse.

Olive Kitteridge reprezintă o suită de povestiri care au în centrul lor universul lui Olive K., profesoara de matematică, care îmbătrâneşte.

Mi s-a părut o carte foarte, foarte tristă, plină de episoade în care personajele priveau înapoi şi aproape că le simţeam durerea de a-şi vedea toate visele distruse, toate proiecţiile despre viitor alterate de un prezent în care se văd neputincioase atât din punct de vedere al vârstei, cât şi al celorlati. Tot romanul, Olive se chinuie să se distanţeze de această realitate care îi provoacă atât de multă suferinţă şi pe care nu o înţelege şi cu toată bunăvoinţa ei, nu o poate accepta.

Invizibil de Paul Auster

Invizibil este primul roman de Paul Auster pe care l-am citit. Ştiu că mai toată lumea vorbeşte despre Trilogia New Yorkului şi preaslăveşte romanul, dar mă declar încântat şi de acest roman de 250 de pagini în ediţia românească.

Despre ce este vorba?
(Ador întrebarea asta atunci când spun cuiva că am citit o anumită carte).
Personajul principal este Adam Walker, care în perioada nebună a anilor 60, îi cunoaşte pe Rudolf Born şi pe iubita sa, Margot. Rapid se creează un trio amoros, dar un eveniment neprevăzut are loc într-o seară care îi schimba viaţa lui Adam....

Primul cuvânt care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la romanul acesta este originalitate, şi anume, originalitate a scriiturii. Paul Auster are o scriitură ce curge, e fluent, îţi dă impresia că dacă schimbi un cuvânt faci un rău aproape ireparabil textului.

Dark Places / Locuri întunecate de Gillian Flynn

Coperta americană a romanului.

Sursa: Wikipedia.org

Cam prin aceeaşi perioadă a anului am citit şi Gone Girl. Încep să observ un soi de ciclicitate în obiceiurile şi gusturile mele literare. Mi-e uşor frică de acest lucru pentru că mă face să mă gândesc că încep să mă repet şi că, cel mai mare dezavantaj, pierd ocazia să citesc şi alţi autori la fel de buni sau poate chiar mai buni - îmi refuz într-un fel ciudat, şansa de a citi ceva nou.

Dar cine zice că vechiul este perimat?
Am început anul în stil mare oricum, cu un roman poate la fel de bun ca Gone Girl, deşi îi lipseşte într-un fel intimitatea care se creează între tine ca cititor şi cuplul Nick - Amy. Dar Locuri întunecate (cum a fost tradus la noi, cel mai recent la editura Trei - iniţial romanul apăruse la Tritonic) e un roman de sine stătător, aparte, care poate şi prezentat şi diferit de romanul care i-a adus lui Flynn celebritatea.

Reading goals

Pentru anul acesta mi-am setat câteva goals în ceea ce priveşte cititul:

• pe Goodreads mi-am setat că target tot 50 de cărţi. 
• să citesc cel puţin 10 cărţi în engleză pentru că anul trecut nu am citit aşa de mult în limba asta şi încet, dar sigur simt cum toată încrederea în engleza mea se spulberă
• să citesc cel puţin 5 cărţi în germană
• să citesc mai mult fantasy
• să încerc să citesc cel puţin următoarele patru cărţi din Roată Timpului, mai precis cele traduse în limba romana la Rao

În rest,
vă doresc toate cele bune, zile pline de provocări şi lots of fun.

Să fie 2015 mai legendary că 2014!
Şi multă lectura!