Ucenicul de Tess Gerritsen

De Tess Gerritsen am mai citit încă două romane Chirurgul şi Clubul Mefisto. Dacă despre Clubul... nu aş putea să vă dau mai multe detalii pentru că a fost un roman mai mult decât mediocru pe care l-am uitat, cred, din a doua zi de când l-am terminat. Mi se pare că era ceva în felul Codului lui DaVinci. Nici Chirurgul nu făcuse aşa mare impresie asupra mea. Un roman thriller-horror în care criminalul era o persoană care avea habar de medicină.

Romanul de faţă este al doilea din seria creată de Tess (Rizzoli and Isles), un succes care a fost adus şi pe micul ecran, cu ratinguri bune. Ucenicul este complementar cu Chirurgul. După ce a fost aproape măcelărită de Warren Hoyt, zis Chirurgul, Jane Rizzoli trebuie să rezolve acum un nou caz despre un ucigaş care avea acelaşi modus operandi că Hoyt. Şi de aici ideea cărţii. Mai multe detalii nu dau pentru că nu îmi place să fac rezumatul unui roman. Ideea este că cel care citeşte aceasta recenzie să se gândească la sfârşitul ei dacă vrea să citească romanul sau nu.

Spre deosebire de celelalte romane enumerate mai sus, Ucenicul mi s-a părut mai bine scris, stilistic vorbind. Cred că Tess Gerritsen a evoluat şi asta este vizibil. Nu cred că am dat peste un fragment pe care să-l fi considerat în plus (vezi aproape jumătate din toate romanele lui Dean Koontz, în care umplutură este aşa de vizibilă...), o modalitate de a trage de carte. Din contră. Cred că romanul este armonios construit, armonios dezvoltat, într-un cuvânt - organic. Şi personajele sunt foarte bine creionate şi modul în care se dezvoltă de-a lungul romanului mi se pare şi el interesant. Nu există personaj monoton, nu există o singură faţetă şi acest lucru creează varietate. Acţiunea este foarte bine dezvoltată, există acel plot twist necesar.

La categoria neutre, aş trece the pace că altfel nu am cum să îi zic, decât că în engleză. Romanul nu este alert, sau, mai bine spus, nu este alert la modul în care ne aşteptam noi. Dar asta nu este neapărat de rău - ajută categoria pozitive -, dar nici de bine, mai ales într-un thriller (spre deosebire de primul volum al seriei, aici este doar thriller, horrorul se pierde).

La categoria negative trebuie explicat un pic backgroundul autoarei. Tess Gerritsen a scris şi romane de dragoste aşa că mai înserează unele scene ce pot face uşor parte dintr-un roman de dragoste (gen Sandra se-stie Brown). O singură astfel de scenă apare şi nu pot să mă plâng de ea. Nu există elemente libidinoase sau mai ştiu eu ce, nu... Dar eu, într-un fel, cred că ar fi putut foarte bine să lipsească.

All in all. Good book.
Pe goodreads a primit de la mine 4 stele din cinci. Meritat.

UCENICUL de Tess Gerritsen
Traducere de Raluca Matis
Rao, 384 p. 
2009

O fată dispărută - Gone Girl de Gillian Flynn

Foto: Wikipedia.org
Coperta din USA a romanului

Am citit Gone Girl în engleză şi cred că şi asta a fost un punct în plus pentru roman. În ultimii ani, am cam evitat să citesc romane în engleză şi m-am concentrat mai mult pe germana, dar ratingurile excepţionale pe care romanul le avea pe Amazon m-au făcut să acord o şansă cărţii (mie îmi plac mai mult-fast paced thrillers, nu neapărat mistery), dar nu îmi pare rău că am făcut asta pentru că romanul este unul foarte bun. La mijlocul cărţii. O să revin cu o explicaţie.

Gone Girl este povestea unui cuplu, Amy şi Nick Dunne. Ea dispare exact în ziua în care se împlinesc cinci ani de când se căsătoriseră. Mariaj şi cuplu disfuncţional. Realism crud. Sentimente, stări şi situaţii universal valabile.

Şi reiau explicaţia pentru faptul că mi-a plăcut mai mult mijlocul cărţii.

Eu am împărţit cartea în trei părţi. Prima parte coincide chiar cu prima parte din roman. Asta este partea expoziţiunii şi dacă nu era să prezinte câte ceva din viaţa de familie a unor americani dintr-un oraş de provincie, nici nu cred că treceam de ea (îmi plac foarte mult romanele saga de familie, introspecţiile în micile universuri, de provincie, oameni şi destine ce par încremenite în timp şi spaţiu). Nu este chiar o poveste tipică a unei familii americane, nu vă imaginaţi idilicul din 7th Heaven (serialul) sau din Empire Falls al lui Richard Russo, dar scriitoare a pus ceva acolo care m-a făcut să trec de prima parte. A doua parte e partea aia bună, partea în care Gillian Flynn arata cât este de bună şi ce imaginaţie are. Partea a treia nu mai coincide cu nimic şi nici nu cred că aş putea să o delimitez în vreun fel în substanţă romanului. Ciudat e, că brusc, îţi dai seama că se apropie finalul cărţii, iar finalul nu este ceea ce te-ai aşteptat. Mie mi-a dat sentimentul ăla nasol - pe care un cititor nu trebuie niciodată să îl aibă atunci când termină o carte - că aş fi reuşit să scot ceva mai mult de la idee. Final ratat? Nu, original şi inedit, dar nu în sensul în care m-ar fi mulţumit pe mine.

Stilul scriitoarei este extraordinar. Gillian Flynn ştie să scrie şi, mai ales, nu este ruptă de realitate. Relaţia dintre Amy şi Nick, aşa disfuncţionala cum este ea, este atât de realist înfăţişată încât îţi lăsa impresia de deja-vu. Chiar dacă a fost descris ca un roman de tip "she said, he said" prin biperspectivism (nici nu ştiu dacă există cuvântul ăsta, dar eu am de gând să-l folosesc pentru că mi se pare că sună bine şi aproape de ideea mea) eu nu am luat partea nimănui. Şi cred că nici nu era cazul său intenţia scriitoarei...

Că nota, să zicem 8,5.
Aştept să văd şi fimul care va avea finalul modificat. Poate că finalul filmului va fi mai aproape de gustul meu.

Cartea a fost tradusă şi în limba romana că Fata dispărută, la editura Trei. Anul trecut a apărut.