Mincinosii de E. Lockhart

Mincinoşii (proaspăt tradusă la noi la editura Trei) sau We Were Liars în engleză.

Povestea acestei cărţi este foarte simplă.
Era cam nouă seara, acum, în perioada Crăciunului şi mă cam plictiseam şi cum nu aveam unde să ies în oraş, m-am apucat să citesc cartea asta. De plictiseală. Fără să ştiu prea multe despre E. Lockhart sau despre romanul ăsta.

Ora unu noaptea.
Am terminat cartea.
Aşa de repede am citit-o.

Nu am putut să nu îi dau cinci stele pe Goodreads.
Serios. O carte pe care o citeşti dintr-o răsuflare şi pe care o termini aşa de repede (bine, este şi o carte relativ scurtă, cam 260 de pagini) merită să primească cinci stele, deşi nu este una din preferatele mele pentru că nu e chiar atât de bună sau cel puţin nu aşa cred eu.

Nu o să scriu despre roman decât că este special, că are o scriitură interesantă şi originală şi că merită să investiţi timpul în ea. Traducerea este una de calitate, cartea arată superb (copertă, redactare impecabilă şi o calitate bună a cărţii - editura Trei pare că investeşte mult în designul cărţilor şi asta se vede în calitatea lor, calitate ce egalează sau întrece calitatea cărţilor publicate în afară) Şi finalul... Da! Nu mă aşteptam, deşi mai ştiu o carte cu un final asemănător. Dar bun, oricum.

De citit.

MINCINOŞII de E. Lockhart
traducere de Ana-Maria Man
editura Trei, 264p. 
2014

Sarpele de Clive Cussler

Stau acum şi mă gândesc dacă eu anul acesta am început să citesc romane scrise de Clive Cussler. Şi cum îmi este lene să stau şi să mai caut în arhiva de pe Goodreads, o să plec de la ideea că da, anul acesta am început cu Clive Cussler. Chiar prima recenzie de pe acest blog a fost pentru Aurul spartanilor.

Şarpele (în engleză Serpent) inaugurează o nouă serie scrisă în colaborare cu mai mulţi autori. Buuun.
De ce m-am apucat de romanul acesta?
Simplu. Urmau sărbătorile şi ştiam că o să cam stau în casa de Crăciun (nu îmi place să ies în oraş de Crăciun, refuz mereu invitaţiile în oraş în prima zi, care e timp petrecut cu familia) şi voiam să citesc ceva uşor şi care mă ţină în priză. Şi cum anul acesta am rupt normă la Rodica Ojog Brasoveanu (nu o să termin nici în 2015 pentru că încă mai am câteva romane de-ale ei pe care nu le-am citit - vreo trei chiar dacă mă uit în bibliotecă pentru că am rafturile cu cărţi chiar lângă birou), am zis să încerc un Cussler.

The Silent Wife de A.S.A Harrison

... sau una din puţinele cărţi pe care le-am citit anul acesta în engleză (scuză: am citit în germană câteva cărţi). Am citit ediţia în engleză a acestui roman.

The Silent Wife este scris foarte bine, foarte bine dozat, dar prost catalogat drept thriller şi la fel de prost marketat drept The new Gone Girl.

Să o luăm pe bucăţi:
scris foarte bine, bine dozat. Eu nu citesc des în engleză şi nu mă folosesc de engleză la fel de mult cum mă folosesc de germană, prin urmare, nu sunt obişnuit cu un vocabular şi o sintaxă care depăşesc nivelul obişnuit, al unui nativ care nu citeşte. Desigur, curând îmi intru în mână şi mă bucur cum trebuie de carte, dar durează ceva. Acomodarea aceasta a durat cam 3 la sută din carte, după totul a fost lin (a mers smooth ca să zic aşa), dar tocmai asta îmi place în mod special şi m-a făcut să apreciez cartea mai mult. Văd romanul acesta şi că pe un update de vocabular, de sintaxă (hai să spun gramatica engleză, în general). Spuneam că e bine dozat. E, deşi cică "thriller", un roman liniar - cu două, trei momente de plot twist - nimic din categoria lui Jeffery Deaver - foarte bine dozat, paced cum spun americanii. Liniaritatea aceasta ajuta, din punctul meu de vedere, la crearea suspansului. Şi romanul acesta este un roman de suspans. Pe de altă parte, se poate spune şi că romanul e plictisitor. Mie nu mi s-a părut şi l-am citit destul de repede (în câteva zile, maxim 5, zile în care mă duceam şi la job).

Prea multa fericire de Alice Munro

Prea multă fericire înseamnă pentru mine prima întâlnire cu proza lui Alice Munro şi, o altă premieră, singurul volum de proză scurtă pe care l-am citit în ultimii cinci ani. Recunosc, proză scurtă nu a fost niciodată preferata mea, dar votul de încredere primit cu ocazia câştigării premiului Nobel, m-a ajutat foarte mult (bine, recunosc, şi ediţia de la chioşcuri a romanului) să aleg colecţia de faţă.

Ce am descoperit?
O lume mult mai concentrată decât în roman. Multă, multă substanţă narativă concentrată într-o poveste de aproape 30 de pagini. Desigur, pentru a realiza aşa ceva ai nevoie de foarte mult talent, lucru care nu îi lipseşte lui Alice Munro, dar şi o mâna sigură care să poată creiona cum se cuvinte personajele, precum şi o bună stăpânire a formulei de expunere (tema, stil, persoană la care se realizează naraţiunea - asta înţeleg eu prin formula de expunere).

Anul ...

Ma uit constant la canalul de YouTube al lui Baz Pierce.
Anul acesta a fost anul Dickens pentru el. A citit multe carti de Charles Dickens. Pentru ca mie nu imi place Dickens absolut deloc, dar imi place ideea de a citi un anumit autor timp de un an - desigur alternand - ma gandeam sa ma apuc sa imi fac si eu un astfel de tel.

Sa fie anul Nabokov? Pamuk?

That is the question!

Clpotul de sticla de Sylvia Plath

Văzusem mai multe recenzii ale cărţii pe YouTube şi ramanasesem cu impresia că romanul acesta este despre depresie, despre căutarea de sine şi despre indentitate. Bine, în mare, cam acestea sunt marile teme ale romanului.

Pe lângă aceste teme esenţiale ale cărţii, m-a surprins o incredibilă tristeţe a personajului principal. O tristeţe enormă pe care încă de la început am comparat-o cu cea a Virginiei Woolf (dacă aveţi timp să căutaţi pe google sau pe Wikipedia, o să vedeţi că cele două scriitoare chiar seamănă un pic fizic). Sinuciderea Virginiei cred că a fost o idee fundamentală pentru Plath, la rândul ei sinucigaşă, când a scris romanul acesta.

Se vorbeşte destul de mult despre tenta autobiografica a Clopotului de sticlă.
Există. Bine, recunosc că nu am citit chiar aşa de mult despre Sylvia Plath şi mare parte din informaţiile pe care le am, le am dintr-un biopic în care poeta era interpretată de Gwyneth Paltrow. Film ok. De altfel, toate biopicurile nu depăşesc aproape niciodată statutul de ok pentru că sunt îngropate, minimizate de personalitatea în jurul căreia se clădeşte.

Secretul doctorului Honigberger / Nopti la Serampore de Mircea Eliade

Nu pot să îmi dau seama de ce mi-a luat atât de mult să mă apuc să scriu despre aceste două nuvele ale lui Eliade. Săptămâna trecută, mai precis acum două vineri, am fost din nou la bibliotecă şi am ales câteva cărţi. Din impuls am ales cărţi un pic mai mici, nu m-am mai aventurat la romane mamut după experienţa, reuşita desigur, cu Sub dom. Am zis să încerc altceva şi să fac o uşoară trecere spre o literatură mai de calitate faţă de ceea ce am citit, aproape exclusiv anul acesta. Aşa am ales cărticica asta de 150 de pagini. 

Secretul doctorului Honigberger este prima nuvelă din volumul de faţă. 

Am citit înainte coperta a patra şi acolo se vorbea despre cele două nuvele că despre două exerciţii ale lui Eliade. Şi cu ideea aceasta am şi început să le citesc. 

Într-adevăr, nu pot spune că sunt impresionat de Secretul... dar e clar că mi-a plăcut mai mult decât Nopţi la Serampore. Mi s-a părut mult mai bine construită şi mult mai bine dezvoltată. Desigur, fantasticul joacă şi aici un rol esenţial şi, la fel ca în Domnişoara Christina, diverse amănunte ne sunt dezvăluite puţin cu puţin - care este, de fapt, sfârşitul doctorului Zerlendi?

Onoarea pierdută a Katharinei Blum de Heinrich Böll

Heinrich Böll primeşte Premiul Nobel în 1972, primul german care a luat acesta distincţie după Thomas Mann, şi în 1974 pubOnoarea pierdută a Katharinei Blum sau Cum se iscă şi unde poate duce violenţa. Chiar dacă apare cuvântul violenţă în subtitlu, nu există vreun pasaj de violenţă grafică - nu ştiu de ce, dar când citeam microromanul sau nuvelă aceasta extinsă mă gândeam, din cauta titlului, la altă laureata Nobel, la austriaca Elfriede Jelink. E vorba de un alt soi de violenţă, mai mârşavă, defăimătoare: presa care manipulează şi influenţează pentru şi spre senzaţional.
lică

Există şi o dedicaţie, plină de umor şi de ironie:

Personajele şi acţiunea acestei povestiri sunt inventate. Dacă din zugrăvirea unor practici ziaristice au reieşit cumva asemănări cu cele ale ziarului Bild, aceste asemănări nu sunt nici intenţionate, nici întâmplătoare, ci inevitabile. 

În Germania, Bild este considerat tabloid, dar trebuie neapărat să mai spun că nu se poate compara cu un tabloid de-al nostru. Pentru starea jalnică în care se găseşte presa românească, Bild este aproape ziar quality. Oricum, am remarcat din prima dedicaţia.

Camera intunecata de Johan Theorin

... sau o mare dezamăgire.
Trebuie să scriu asta încă de la început. Chiar mă declar dezamăgit de romanul acesta care avea cât de cât potenţial şi pe care l-am citit şi după impresia relativ bună pe care mi-a făcut-o primul roman scris de Theorin pe care l-am citit acum câteva luni.

Revenind la Camera întunecate despre care foarte multă spunea că este şi un roman cu fantome. Unde e cu fantome? Două - trei referiri la unele credinţe ale suedezilor şi faptul că se bate monedă pe locul bântuit de fantome care este farul de Eel Point? Bine, mai sunt şi povestirile despre diverse evenimente tragice petrecute cu ani în urmă în acelaşi loc, dar... În rest? Nimic, din punctul meu de vedere.

Sub dom de Stephen King

Doar Stephen King putea să scrie un astfel de roman.
Nu mă refer doar la mia de pagini a romanului, ci la atmosfera din roman şi la numărul extrem de mare de personaje.

Brusc, un orăşel american este acoperit de un dom. Şi de aici... Romanul de 1100 de pagini (cea mai lungă carte pe care am citit-o anul acesta) şi un alt succes al lui Stephen King.

Am vorbit despre atmosfera şi trebuie să spun că Stephen King este the KING când vine vorba despre astmosfera. Cititorul este atras în lumea aceea - e o prostie să spun asta, dar când citeam romanul, aveam impresia că sunt lângă personajele din carte, că stau în dreapta lor când îşi spun replică, aceeaşi impresie pe care o aveam când citeam Anna Karenina - şi o înţelege şi simte. Nu eşti doar într-un univers ficţional, eşti într-o lume pe care, într-un fel sau altul, ai mai experimentat-o, de unde şi senzaţie sporită de groază pe care o ai în unele episoade (vezi revolta de la magazin).

Mostenirea Stonehenge de Sam Christer

Nu pot să îmi explic ce a fost în mintea mea când am cumpărat romanul acesta, mai ales că l-am cumpărat anul acesta, de fapt, acum câteva luni. De ce mă mir? Pentru că se vede de la o poştă că romanul acesta este o clonă a Codului lui DaVinci. După poză de pe coperta care prezintă monumentul menţionat în titlu. Era clar că se urzea o conspiraţie mondială care va angrena forţe oculte şi nu numai. Şi totuşi, de ce am cumpărat romanul? Simplu: uneori îmi place să mă prostesc. Îmi place să mai citesc şi cărţi pe care la o primă vedere le-aş considera proaste, dar pe care le apreciez pentru viteza cu care se mişcă şi pentru că sunt o sursă pură de entertainment. Asta a fost principalul motiv pentru care am cumpărat romanul acesta, deşi ştiam încă de la început că va fi o carte proastă şi ... să nu am aşteptări. Normal, nu am avut nicio aşteptare.

O toaleta a la Liz Taylor de Rodica Ojog Brasoveanu

Trebuia să scriu recenzia asta încă de luna trecută, dar am tot amânat din lipsă de timp şi din lipsă de chef. Oricum, i-a venit rândul, din nou, acestei autoare Rodica Ojog Braşoveanu .

Pentru mine, scriitoarea aceasta este un fenomen. Este singurul scriitor roman la care mă întorc de fiecare dată când vreau să citesc ceva şi nu ştiu ce, şi de fiecare dată, o găsesc la fel - proaspătă, simpatică, entertaining, o gură de aer curat. Pentru mine, Rodica Ojog Braşoveanu este un fenomen care arată ca şi în cazul literaturii romane, romanul poliţist îşi are un reprezentant de seamă, reprezentant care după aproape 50 de ani de la apariţia primei cărţi, mai este încă popular şi care a rămas un nume de referinţă pentru specie.

Regele de fier / Regina sugrumata de Maurice Druon

Mă apucasem acum câţiva ani de seria asta şi nu ştiu de ce, atunci, nu mi-a plăcut deloc. Poate pentru că eram la liceu şi citeam, la fel ca acum, multă literatură de consum, cărţi pline de suspans şi cu acţiune trepidata - chiar şi romanele istorice pe care le citeam atunci, ţin minte că eram mare fan Valerio Massimo Manfredi (vezi trilogia Alexandru cel Mare) - aşa că era puţin probabil că o serie de romane istorice scrise de un francez (un plus la o adică, descendent al lui Dumas) al cărui nume se pronunţă greoi din cauza fonfăielii obligatorii (de asta îmi place mie germana mai mult) să îmi placă.

Regii blestemaţi a fost retipărit cu ziarul Libertatea aşa că m-am gândit să cumpăr şi eu ediţia asta şi să mai dau seriei o şansă. M-a frapat faptul că seria a fost numită drept precursoarea Urzelii tronului. Nu cred neapărat că este. De altfel, am căutat şi varianta originală - coperţile au fost copiate după cele ale ediţiilor americane - şi am descoperit că GRR Martin nu a scris decât un soi de nota, numită de editori pompos prefaţa, în care lauda seria şi spunea că seria să fantasy a fost influenţată de romanele lui Druon.

Cu ochii mintii de Hakan Nesser

Pentru că au tot fost reduceri pe elefant.ro, m-am trezit că mi-am comandat cam toată seria de autori nordici care a apărut până acum la editura Trei. Din păcate, trendul a cam trecut aşa că nu se mai publică nordici - limba devine un impediment. Ciudat este că nici în engleză nu sunt traduse foarte multe, de înţeles de altfel, când industria cărţii de limba engleză duduie.

Revenind, totuşi, la acest roman.

Trebuie să spun că mi-a plăcut foarte mult. Personajul principal este inspectorul Van Vetereen - nume cu rezonanţă olandeză din punctul meu de vedere. Aspectul este important pentru că toate numele personajelor sunt de origine germanică (Ringmar, Muenster, Hiller), dar nu ştii niciodată care este adevăratul loc în care se petrece acţiunea - e un spaţiu germanic, cu zăpadă, dar e oare Suedia? Danemarca? Nota aceasta de mister îmi place foarte mult şi sporeşte suspansul. Atmosfera este de ... nordic (Promit să revin cu o postare despre romanul nordic şi despre atmosfera).

Cărţi noi...

Având în vedere că nu am mai postat o recenzie de foarte mult timp - din cauza de lene pentru că între timp am mai citit încă patru cărţi care îşi aşteaptă mai mult sau mai puţin răbdătoare recenzia - am zis să vă mai arăt ce am cumpărat.

Mi-am completat colecţia de autori nordici prin Sub hipnoză de Lars Kepler (trebuie să recunosc că mă declar dezamăgit de faptul că romanul este scris la prezent ceea ce îmi displace la o carte - mi se pare normal că orice roman să fie la perfect compus, persoană a treia, chiar dacă timpul povestirii în limbile romanice este perfectul simplu) şi Vineri, 13 de K.O Dahl.

În pachetul respectiv am primit şi două cărţi cadou:
Agatha Christie - Asasinarea lui Roger Akroyd, ceea ce mă bucură pentru că am mai primit tot cadou Crima din Orient Express şi am descoperit că încet, dar sigur fac şi eu o colecţie de romane de-ale Agathei.
Şi porumbeii vorbesc englezeşte de Stephen Kelman, carte despre care nu ştiu nimic şi interesul meu faţă de ea este zero.

Apoi, mi-am adus eu aminte că era pe vremuri o colecţia tare simpatică la Jurnalul naţional (desigur, sistată) cu romane thriller  şi aşa am comandat şi Moştenirea Stonehenge de Sam Christer - un roman uşor de citit, prostuţ şi cretinel aşa, dar o mare dezamăgire - o să pun şi o recenzie a cărţii (alt roman scris/ tradus la prezent).

Acum ceva vreme mă apucasem să citesc seria asta de la bibliotecă, dar nu m-a prins. Acum se pare că lucrurile s-au schimbat pentru că am ajuns să citesc un roman pe zi din seria asta - Regii blestemaţi care apare joia cu Libertatea.

Şi cum a fost la reducere... Am zis să îmi iau şi Sub dom de Stephen King - 32 de lei de la 72. Deci se merită (vorba românului).

Cimitirul animalelor de Stephen King

După foarte mult timp am revenit la Stephen King.

Nu pot spune despre el că este unul din autorii mei preferaţi, dar nici nu pot să spun că este un scriitor slab. Cred că el este, totuşi, un scriitor cu o imaginaţie aparte, dar şi cu un stil extraordinat. Stephen King este the king atunci când trebuie să scrie o carte de suspans. Nimeni nu cred că îi întrece capacitatea de a scrie pagini pline de suspans şi care înspăimânta. Un alt lucru interesant la el este faptul că niciodată nu am avut impresia că există pagini scrise doar de dragul de a fi scrise, de a umple paginile pentru a se ajunge la un anume număr de cuvinte (vezi Dean Koontz, care deşi este un autor care poate crea cele mai nebuneşti poveşti, se pierde din calea stilului).

Ce am mai cumparat...

Cam acestea sunt cărţile pe care le-am cumpărat de curând. 

Ţin minte că acum câţiva ani, nu îmi permiteam să cumpăr cărţile autorilor nordici. Acum cu aproape 20 de lei poţi să îţi cumperi toate cărţile scrise şi traduse la noi de un anumit autor. Aşa am făcut eu cu Hakan Nesser. M-a atras preţul, şi fiind fan al nordicilor - am făcut un salt în gol. Am cumpărat toate romanele sale care au fost traduse în romană. 

Curând voi scrie şi o recenzie pentru Cu ochii minţii. 

Moartea vine on-line de Jeffery Deaver

Încă un roman de Jeffery Deaver. În recenzia făcută pentru Anonima de miercuri spuneam că am ajuns să citesc doar câţiva autori şi Jeffery Deaver face şi el parte din această categorie. Bine, nu mă pot plânge pentru că el este unul din autorii mei preferaţi.

Moartea vine on-line este cel mai recent roman al lui Deaver publicat în limba romană. Titlul original (romanul a apărut în 2009) este Roadside Crosses. Lasand titlul la o parte, trebuie să recunosc că traducerea este una foarte bună. Laura-Anca Bosnea a tradus foarte bine cartea - printr-o traducere bună eu înţelegând omogenitate, niciodată pe parcusul cărţii nu am avut impresia că s-a schimbat registrul stilistic, totul mi s-a părut sudat, cusut (se pot adăuga şi alte verbe, dar cred că se înţelege ideea).

Ecouri de dincolo de moarte de Johan Theorin

Privind retrospectiv nu îmi dau seama de ce şi cum am reuşit să citesc cartea asta aşa de repede. Bine, a durat cam o săptămână, dar având şi job, nu reuşeam să citesc zilnic, prin urmare am reuşit să o citesc cam în trei zile. Trei porţii zdravene dintr-un roman interesant, dar atipic.

În romanul de faţă, protagonişti sunt doi oameni obişnuiţi – Julia şi tatăl său Gerlof. În urmă cu douăzeci de ani, fiul Juliei, Jens, a dispărut fără urmă. Regrete, durere, îndoială, toate sentimentele şi stările prin care poate să treacă o mamă sunt prezente la Julia. După douăzeci de ani, Gerlof (în grijă căruia trebuia să stea micuţul Jens) primeşte o sanda de copil – cea pe care Jens o purta în ziua în care a dispărut.

Primul lucru interesant la acest roman sunt protagoniştii. Chiar mă gândeam de când am început să citesc cartea, cum va face autorul să dezlege misterul, pentru că doi civili nu aveau resursele pe care poliţia le putea avea. Răspunsul: acţiunea se petrece pe insula suedeză Oland (cu Umlaut pe O), comunitate restrânsă şi, prin urmare, oamenii se cunosc şi sunt mai deschişi. Practic, întreaga investigaţie o reprezintă doar un continuu şir de dialoguri cu diverse persoane – lipsa acţiunii (e totuşi vorba de un roman mai static, axat pe replică) nu dăunează sau poate eu nu am simţit asta prea tare având în vedere că eu sunt fascinate de nordici, ei fiind pentru mine germanicii necunoscuţi şi enigmatici.

Anonima de miercuri de Rodica Ojog Brasoveanu

Se pare că anul acesta am citit doar câţiva autori. Clive Cussler, Jeffery Deaver (după Păpuşa adormită, acum citesc Moartea vine on-line) şi Rodica Ojog Brasoveanu. Mai am încă un roman de Rodica Ojog Brasoveanu care aşteaptă să fie citit – O toaletă a la Liz Taylor.

Anonima de miercuri, deci.

Am fost cam dezamăgit de romanul ăsta. Ingredientele tipice ale scriiturii Rodicăi Ojog Brasoveanu sunt prezente, Melania Lupu este fermecătoare, dar fiind un roman cu ea, nu se ridică la nivelul romanelor despre ea. Oricum, mă declar un pic dezamgit de cartea asta. Nu prea îmi place subiectul gangsterilor şi contrabandei, iar până la un anumit punct despre asta este vorba în romanul acesta.

În primul rând, intriga nu mi s-a părut prea bine închegată şi ca o consecinţă logică, nici finalul nu a fost pe măsură aşteptărilor mele. Mi s-a părut un roman cam tras de păr, iar sfârşitul a fost grăbit – nu ştiu dacă trebuia să respecte un anumit număr de pagini. Am avut impresia că atunci când ultima pagină a fost scrisă, autoarea a şi răsuflat uşurată că s-a terminat şi romanul acesta.

În al doilea rând, personajele mi s-au părut cam trase de păr, în special Adina Varlam. Nu cred că în perioada comunistă se putea vedea pe străzile din Bucureşti o astfel de femeie cu asemenea obiceiuri. Adina aduce aminte de perioada interbelică, de lumea de “dinainte” (desigur, autoarea nu face o critică a perioadei respective, nu se aliniază din punctul meu de vedere politicii de partid a vremii, dar Adina ei mi-a adus aminte şi de Adina din La Medeleni, una din iubitele lui Danut – vezi volumul al doilea) şi cred că face asta într-un mod exagerat. Ştiu că literatura presupune în primul rând ficţiune, dar mai cred că într-un roman poliţist, lumea prezentată trebuie să fie cât mai aproape de realitate. Escapismul nu trebuie, în cazul romanul poliţist cel puţin şi din punctul meu de vedere, să se caracterizeze prin prea mult insolit. Intriga – crimă etc. – este îndeajuns şi elementul central al escapismului.

În rest, toate punctele forte ale romanului se repetă: dialoguri spumoase, hazlii, personaje tipice caracterizate printr-un comic involuntar (şi mult mai aproape de realitate în comparative cu neobişnuitul Adinei, de aceea cred că Violeta Bordeianu este un personaj mai interesant, mai viu şi mai bine conturat) şi nu în ultmul rând MELANIA.

ANONIMA DE MIERCURI de Rodica Ojog Brasoveanu, 
Nemira, 304 p.
2013

Ce carti am mai cumparat

Poza de grup

  Deşi nu am mai postat de ceva timp, nu am stat cu mâinile în sân şi am mai citit (destul de puţin spre ruşinea mea) şi mi-am mai cumpărat unele cărţi.
Am făcut câteva poze cu noile achiziţii.

   Se pare că am mai cumpărat încă şapte cărţi.
Opt, de fapt, pentru că am mai cumpărat şi un roman de la Cartea Românească, Asediul Vienei de Horia Ursu, un roman foarte apreciat de critică românească - pe drept, spun şi eu după ce l-am citit.

   Dar să revin la cărţile din poză şi să le prezint în ordinea în care le-am cumpărat.

   Am început cu două romane de Rodica Ojog Brasoveanu - O toaletă a la Liz Taylor şi Anonima de miercuri.
   Se anunţa un weekend lipsit de evenimente şi plănuiam o mare citeala pentru cele două zile pe care urma să le petrec acasă (desigur, destinul potrivnic a făcut să plec la munte şi să nu pot să citesc decât un roman, Anonimă de miercuri - recenzia urmează curând). Ediţiile pe care le-am cumpărat eu sunt cele care apăruseră şi la chioşcurile de ziare, dar le-am primit de la elefant.ro sigilate şi într-o stare foarte bună.


Nu ştiu ce promoţie au avut cei de la elefant.ro că m-am trezit că mai apăs încă o dată butonul de FINALIZEAZĂ COMANDĂ.
Am cumpărat un roman din Seria Neagră - prima serie - care apăruse acum câţiva ani de la Gazeta Sporturilor - Ecouri de dincolo de moarte de Johan Theorin. Ştiu că a trecut febra romanelor scrise nordici, dar eu sunt încă fascinat de ei, deşi traducerile sunt din ce în ce mai rare.

În acelaşi pachet am mai comandat şi noul roman de Jeffery Deaver, Moartea vine on-line - un titlu cam neinspirat din punctul meu de vedere. Este al doilea roman din seria Kathryn Dance, primul fiind Păpuşă adormită. Am cumpărat acest roman cu o reducere majoră de 50%, deşi era o noutate.


Apoi alta promoţie la elefant.ro
Şi am comandat încă două romane.
Primul a fost un roman istoric, câştigător al Man Booker Prize în 2009 - Wolf Hall de Hilary Mantel. Cartea este apărută la editura Literă şi arată superb.
După Wolf Hall, m-am gândit să îmi mai cumpăr un roman care îmi atrăsese atenţia acum ceva timp - Suspectul de Michael Robotham.
Am primit şi un cadou la această comandă - Crima din Orient Express de Agatha Christie, cadou mai mult decât bine venit având în vedere că nu am citit romanul acesta. Este ediţia aceea de la chioşcurile de ziar, apărută la editura Literă.

Şi cam astea au fost cumpărăturile mele.

Ce mai citesc

Săptămâna aceasta nu am prea citit. Am avut un soi de reading slump (nu îmi place deloc că trebuie să folosesc împrumuturi, dar contexul de faţă cere), dar aseară m-am apucat de un roman nou. Este vorba de The Sleeping Doll de Jeffery Deaver, un roman al cărui început mi-a adus aminte de ce îl apreciez eu atât de mult pe Deaver. Postez şi trailerul cărţii (şoc şi groază, în unele ţări se dau şi trailere pentru cărţi la TV. Necivilizaţi, vai de ei!)

Nu m-am lăsat de The Way of Kings, dar trebuie să recunosc că o carte atât de mare mă descurajează într-un fel, mai ales că încă nu şi-a intrat în ritm şi îmi pare îngrozitor de înceată. Am scos-o de pe lista de cărţi din Goodreads şi o să o citesc separat, într-un ritm stabilit de mine. Nu aş spune că sunt dezamăgit de roman, dar entuziasmul mi-a mai scăzut. 

Ştiu că am postat mai jos o poză cu romanele pe care am să le citesc în curând. Şi mă voi ţine de cuvânt, dar după The Sleeping Doll. Nici nu ştiu de care să mă apuc mai întâi. Cussler îmi face cu ochiul (ciudat pentru că niciodată nu am fost cel mai mare fan al romanelor lui). Vedem. 

Cui îi este frică de bestseller?

Ca cititor de romane poliţiste, thriller, horror şi fantasy (aceastea sunt cărţile pe care le citesc cu precădere, dar nu în exclusivitate) mă văd nevoit să îmi pun această întrebare. Eu am terminat Litere şi ţin minte că la un curs în anul întâi o profesoară ne-a întrebat, nevinovat şi relaxat, potrivit în contextul în care ne aflam, dacă am citit  Harry Potter şi Lord of the Rings. Pregătindu-mă să ridic mâna am observat că nimeni nu a zis nimic, ca şi cum întrebarea nu a fost înţeleasă, dar realitatea era alta. Nu se cădea să fi citit cărţile alea. Era populare, la modă şi pentru toată lumea – masele aveau acces şi se bucurau de ele.
Sunt convins că extrem de mulţi colegi citiseră cărţile alea. Să fim serioşi, pentru foarte mulţi dintre noi, sunt romanele cu care am crescut. Cele două serii precum şi Cireşarii şi Toate pânzele sus sunt cărţile pe care le-am iubit cel mai mult  când am fost copil.

Dar de ce nu au recunoscut? Pentru că le era teamă de bestseller, unde prin bestseller se înţelege roman popular cu foarte multe exemplare vândute, al cărui public ţinta este publicul larg, amator de “epic gol” (doar formula îi aparţine lui George Călinescu). În România se publică genul acesta de literatură şi se citeşte, dar nimeni nu recunoaşte că citeşte aşa ceva. Nu din ruşine, este mai mult, cred eu, o chestie de tradiţie.
În interbelic, Mihail Drumes şi Ionel Teodoreanu vindeau vagoane de cărţi. Erau autorii cu cel mai mare success din acea perioadă, dar critica îi zdrobea – Ionel Teodoreanu era numit cum era şi Danut în La Medeleni, Metaforel. Desigur, literatura celor doi era un mediocră ca stil şi execuţie. În comunism, liteteratura de bună calitate circula pe sub mână, în puţine exemplare, nu era pentru toată lumea. Tradiţia se pare că s-a păstrat şi în anii 90.  Ca antiteză, Sandra Brown era marea regină când era vorba de vânzări, îi erau traduse şi publicate roman după roman. Cine citea cărţile ei? Nu se ştie. Voi cunoaşteţi apropiaţi care îi citeau cărţile? Nimeni la mine. Şi, totuşi, vagoanele alea de cărţi? Când e vorba de literatură de proastă calitate, imediat este dată Sandra drept exemplu.

Pentru mine este clar că românilor le este teamă de bestseller. De ce? Pentru că în metalul colectiv, cine citeşte este deasupra celorlati. Să citeşti o carte înseamnă să te ridici deasupra celorlati. Brusc, ai alt statut şi acesta trebuie menţinut. Nu se poate să citeşti literatură de consum, nivelul trebuie să fie mai ridicat, să se vadă nu doar prin atitudine, ci şi prin ceea ce citeşti că eşti altfel decât ceilalţi. Eşti ceea ce citeşti este motto ridicat la rang de lege.

Dar românilor le place literatură de consum. Altfel nu s-ar traduce şi publica atât de multă. Şi nu s-ar vinde. Dar se citeşte pe ascuns.

Normal, şi editurile sunt împărţite la fel. Unele publică, altele nu, tendinţa fiind trasată de publicul ţintă şi de interesele financiare, precum şi de brand. Dar asta este o altă discuţie.

Pentru mine, românilor le e frică de bestseller.

Obsesia de Karin Slaughter

Chiar când mă pregăteam să mă apuc să scriu recenzia de faţă, mi-a trecut prin minte faptul că autoarea NU face parte din lista mea de autori favoriţi (mă refer aici la autorii de romane mainstream, de consum). Nu ştiu de ce, dar nici nu mi-am pus până acum problema.

Revenind la Karin Slaughter.
Romanul de faţă este al treilea dintr-o serie care îi are ca protagonişti pe Jefferey Tolliver şi pe Sara Linton. El este poliţistul din Grant County, ea medic pediatru, dar şi legist. Au fost căsătoriţi, dar el a înşelat-o pe ea şi au divorţat, dar se străduiesc să îşi reia relaţia. Deşi pare romanţios, fundalul acesta nu este aşa, din contră, cred că oferă un soi de umanitate romanelor pentru că Slaughter, chiar măcelăreşte personaje.

Obsesia cred că nu se poate citi fără să ştii despre ce este vorba în celelalte romane. Nu este un stand-alone (şi nici unul din cele mai bune din seria asta). Sunt atât de multe referinţe la episoade din romanele trecute, mai ales la trecutul Lenei Adams. Acesta cred că ar fi un prim amendament la adresa cărţii.

Slaughter scrie foarte bine. Ce îmi place foarte mult la ea este că nu grăbeşte scenele. La ea nu există scene scurte. Orice dialog trebuie să aibă cel puţin două pagini, dacă nu chiar mai mult ceea ce face că romanele sale să fie mult mai închegate şi senzaţia de superficialitate a dialogului - al cărui dublu rol: caracteObsesia, totuşi, am avut impresia că autoarea a cam exagerat cu scenele lungi. M-am trezit la finalul romanului cu concluzia (cam trasă de păr şi slabă în comparaţie cu puterile sale creative) după un şir de scene foarte statice, deşi extrem de bine scrise, vii. Am fost uşor dezamăgit, mai ales că ştiu ce poate.
rizare a personajelor şi expunere - atât de frecvent întâlnită în romanele poliţiste să dispară. Personajele sale sunt mult mai bine construite şi mult mai dezvoltate decât ale altor autori. Desigur, şi aici există un dezavantaj - nu este neapărat fast paced. În
Să nu vă închipuiţi totuşi că Slaughter e un autor de romane statice (cum este Agatha Christie, unde personajele vorbesc şi cam atât). Ea are şi foarte multe scene de acţiune, foarte bine executate şi ele şi foarte bine dozate în cadrul romanului. Doar că romanul acesta nu este unul din cele mai bune ale ei.

Eu sigur voi continua să mai citesc cărţi de-ale ei.
Şi că şi răspund la prima întrebare (de ce nu aş pune-o pe lista autorilor mei preferaţi): cărţile ei sunt bune, ştiu că nu o să mă plictisesc, că sunt surprinzătoare şi interesante, dar nu aş putea spune că după ce am terminat un roman de-ale mi-aş dori să mă apuc de un altul. Şi asta este îndeajuns de argument pentru mine, să nu o pun pe lista preferaţilor.

OBSESIA de Karin Slaughter
traducere de Ramona Neacsa
Rao, 416 p.
2008

The Way of Kings de Brandon Sanderson - proiect de lectura

Cartea asta este proiectul meu pentru aceasta vara.


La 1250 de pagini, cred ca ma va tine ocupat o vreme.

Happy, happy!

Ce urmeaza sa mai citesc...

... şi spun aşa pentru că mă enervează la culme booktuberii care spun TBR.

Cam acestea sunt cărţile pe care aş vrea să le citesc. În august dacă se poate.

Deocadata doar am început OBSESIA de Karin Slaughter.
Cu Clive Cussler se pare că nu mă potolesc. Chiar acum două zile eram pe elefant.ro la un shopping mic şi tot la cărţile lui mă uitam.
Yrsa... de ea nu spun nimic pentru că oricum romanele ei sunt superbe. Din nordici, ea e preferata mea (şi cred că o să fac o recenzie pentru cărţile ei).

Şi pentru că mă preocupă şi literatura de calitate (drept urmare am făcut recenzii doar pentru cărţi de consum) mai am pe listă şi MAREA, MAREA de Iris Murdoch (Man Booker Prize Winner) şi CORECŢII de Jonathan Franzen.

Sahara de Clive Cussler

Romanul acesta a fost un succes când a fost publicat în America în 1992. A fost şi ecranizat şi se credea că se va face chiar o serie de filme pornind de la Dirk Pitt, dar nu a fost să fie. Personal, nu am văzut filmul. Şi nici nu cred că ar fi fost o serie de succes. Acţiunea din romane e trepindanta, dar are parte de un mare avantaj. Acţiunea se petrece într-un spaţiu fabulos care este mintea cititorului care umple, dar şi blureaza multe spaţii pe care filmul nu le poate evita şi le dă formă. Mă rog.

Am dat romanului patru stele pe goodreads.
Cred că este un roman de aventuri fabulos, foarte bine scris şi chiar original pe alocuri. Bine, în 1992 cred că a fost revoluţionar, acum... Mai puţin, dar este, în continuare, agreabil. Şi o lectură simplă, de vară.

Nu se compară cu Aurul incaşilor, carte apărută tot la Rao. Cronologic, după Sahara urmează Aurul incaşilor. Dar cel de-al doilea roman mi s-a părut mai interesant, poate şi pentru că este primul roman al seriei pe care l-am citit (vezi şi problema mea legată de aşteptările majore pe care le am faţă de seria cu Lincoln Rhyme) ocupă un loc privilegiat în topul preferinţelor mele.

Despre acţiune nu o să spun nimic, după cum v-am obişnuit. Scurt pe doi, Dirk Pitt se duce în Sahara şi acolo au loc o mie de aventuri. Bine, schema lui Cussler nu se dezice nici acum. Un magnat megaloman care vrea să acapareze/conducă lumea, să fure ceva de patrimoniu etc şi ale cărui planuri sunt dejucate de Dirk Pitt şi Al Giordino. Normal, şi aici se întâmplă la fel. Yves Massarde este villan-ul din acest roman.

Dacă e să aveţi chef de o lectură uşoară, nu pot să nu vă recomand romanul acesta. Merită.

În rest... Ciudat, dar chiar nu ştiu ce aş putea să mai scriu despre acest roman. E un roman de aventuri care merită. Şi cam atât.

SAHARA de Clive Cussler
trad. de Steluta Moise
Rao, 576 p.
2003

In inima raului de Chelsea Cain

Trebuie să recunosc că îmi este foarte greu să cataloghez această carte.

Pe copertă (sper că se vede în poză) este un citat din Chuck Palahniuk care spune că în roman este prezentat cel mai convingător criminal în serie de la Hannibal Lecter. Să recunoaştem că Palahniuk a fost diplomat. Ce înţelegem prin convingător? Mai bun? Eu zic că nu.

Povestea este simplă şi mă ducea cu gândul la Basic Instinct. Gretchen Lovell este o criminală în serie, frumoasă, carismatică şi inteligentă care îl răpeşte pe Archie Sheridan - comandantul departamentului care se ocupă de crimele înfăptuite de ea - şi îl torturează, apoi, în mod misterios, după zece zile îl eliberează. Traume psihologice. Archie revine în poliţie când începe o nouă serie de crime. Şi uite aşa... Cam asta este povestea.

Cartea este interesantă şi foarte bine tradusă. Scrisă este ok. Nu mă pot plânge de stil... Dar nu este fast-paced.

Nu ştiu dacă este de bine sau de rău, dar autoarea s-a concentrat foarte mult pe rama, pe povestea lui Archie şi a lui Gretchen. Este un soi de relaţie de dependenţa reciprocă, un joc de-a şoarecele şi pisica unde elementul erotic nu dispare niciodată, de aici şi gândul la Basic Instinct. Dar partea asta de poveste este rama, în timp ce povestea spusă, mi se pare, este pusă undeva pe un loc secund, cititorului fiindu-i furată faţa cu Gretchen.

Gretchen, deşi apare foarte puţin în roman, este un personaj extrem de bine conturat, cu adevărat memorabil. Ea reprezintă incarnarea, dar şi fascinaţia (perversă?) a raului. Nu ştiu dacă intenţionat sau nu, dar acest roman este mai mult romanul ei decât al protagoniştilor - Susan Ward şi Archie Sheridan. Gretchen este axa centrală şi chiar dacă este comparată cu Hannibal, ea e altceva: e carismatică, frumoasă, inteligenta, senzuală.

Ne-rama este ok.
Cred că un alt cuvânt, mai bun, nu aş putea găsi. E doar ok. Frumos articulată, dar cu nimic deosebită. Un alt roman - thriller, poliţist, mistery ? = combinaţie mai mult - despre crime la fel cum sunt sute de alte romane pe aceiaşi temă. Nu deosebit. Dar rama îl salvează de la (nu eşec, mai rău) mediocritate.

IN INIMA RAULUI de Chelsea Cain
trad. de Onofre Bouvila
Paralela 45, 392 p.
2008

Fereastra sparta de Jeffery Deaver

Deaver este unul din autorii mei preferaţi. El este unul din puţinii autori care mă surprind. Rar am reuşit să îmi dau seama cine este criminalul într-un roman de-al lui. Şi nici romanul de faţă nu face excepţie. Trebuie totuşi să recunosc că în cazul de faţă am fost cât de cât dezamăgit pentru că nu am reuşit să găsesc subiectul interesant: furtul de date.

Un criminal în serie colecţionează date despre oameni, are acces în bazele de date ale unei companii care se ocupă cu colectarea lor (şi am citit undeva că în America există acest fenomen şi că există companii care dau informaţii despre profilul tău psihologic lanţurilor de magazine pentru a te motiva să cumperi un anume produs, pentru a ţi se trimite o broşură care, surpriza, să corespundă cerinţelor şi dorinţelor sale) şi informaţia de care dispune o foloseşte pentru a le înscena unor nevinovaţi crime.

Interesant ai spune la o primă vedere.
Din păcate, din punctul meu de vedere, în romanul de faţă, Deaver şi-a cam pierdut ritmul. Nu este un roman lent, dar nu este nici fast-paced, cum te-ai aştepta la un roman scris de el - e mediocru. Şi îmi pare rău să spun asta pentru că el chiar se pricepe să scrie un roman poliţist care să te ţină în priză. Aici a mai ratat şi el un pic.

Există totuşi puncte forţe în roman.
Mi se pare că scriitura este un pic mai bună decât în celelalte romane ale sale, că şi-a mai rafinat stilul, deşi nu cred că aş putea vorbi de o scriitură cu valoare literară la el (în videoclipul de mai jos cu el, spune chiar că scopul lui este să-l facă pe cititor să mai dea o pagină şi să termine cartea şi chiar mai adaugă că el nu scrie decât romane mainstream - ceea nu este rău, câştiga chiar un punct în plus pentru sinceritate). Altă parte bună, Rhyme mi s-a părut un pic mai optimist decât în celelalte romane. În general, nu îmi plăcea de personajul acesta - Deaver e măreţ când trebuie să construiască villani lipsiţi de orice scrupule - şi nu îl considerăm de importanţă majoră, cum o considerăm pe Sachs, şi chiar îmi displăcea depresia continuă prin care trecea uneori. Acum mi s-a părut mai vioi. Mai de gască.

Urăsc să mă exprim aşa, dar că fan al lui Deaver, nu pot să spun că romanul de faţă este unul de referinţă pentru el. Nu este. E bun? Pentru mine a fost bunicel, dar pentru un prim roman al autorului reuşeşte să captiveze. Nu aş recomanda unei persoane care nu a mai citit niciodată un roman al autorului să înceapă cu acesta.

FEREASTRA SPARTA de Jeffery Deaver
traducere de Liviu Radu
Rao, 544 p.
2012

Chimia mortii de Simon Beckett

Aseară am terminat de citit cartea asta.

Mi-a plăcut?
Relativ.

Povestea se petrece undeva în mediul rural, într-o Anglie pe care o cunoaştem din romanele surorilor Bronte sau din cele ale lui Thomas Hardy. Trebuie să spun că locul în care se desfăşoară acţiunea mi se pare fascinant. Eu am o preferinţă pentru microuniversuri în care personajele pot să evolueze şi tu, ca cititor, ai ocazia să vezi fiecare tuşă şi linie care formează protagonistul.

Şi romanul acesta este unul care se înscrie în linia asta. David Hunter, antropolog şi legist de succes, se retrage într-un sat după moartea soţiei şi a fiicei sale (premiza clişeu, spun eu). După trei ani (de semi-singurătate pentru David) încep să se petreacă nişte crime odioase. Femeile sunt răpite şi ucise.

Ce persoanje întâlnim în sat? Învăţătoarea - Jenny, pastorul - Scarsdale, prietenul bun al protagonistului - Ben, cârciumarul - nu pot să dau un nume aici pentru că deja am uitat, celălalt doctor - Henry, braconierul şi the bad guy - Carl Brenner şi alte mici figuri care întregesc peisajul. Acest lucru este un punct forte pentru roman pentru că se dă sentimetul de autenticitate, de comunitate, lumea prezentată este organică.

Şi organicul este dublat capacitatea autorului de a scrie.
Sunt foarte mulţi autori de romane poliţiste care, deşi au idei strălucite, nu reuşesc să scrie, se exprimă greu şi butucănos. Nu este cazul lui Simon Beckett care ştie/poate să scrie o propoziţie decentă. Traducerea este şi ea una foarte bună, unde eu prin traducere bună înţeleg că atunci când citesc textul în romană, nu sunt în stare să reconstitui propoziţia din engleză.

Finalul, spun cei de pe Goodreads, este unul suprinzator.
Pentru mine nu a fost pentru că reuşisem să îmi dau seama cine este făptaşul încă de la jumătatea cărţii. Eu am dat cărţii pe Goodreads 4 stele. Merită citită (mai ales că eu am primit-o gratis în urma unei comenzi făcute pe elefant.ro). Nu este o carte de recomandat, dar nici nu strică să o citeşti. Lectură uşoară şi plăcută.

PS. Încă un detaliu important, Simon Beckett nu a avut un succes uriaş în Anglia sau în ţările unde se vorbeşte engleza, ci mai mult în Germania şi în ţările nordice. Probabil se apropie mult mai mult de ceea ce înţeleg aceştia prin roman poliţist/thriller.

CHIMIA MORTII de Simon Beckett
trad. de Silvia Dumitrescu
editura Trei, 425p.
2011

Carti citite, viitoare recenzii

Salut,

fiind plecat o perioada in Germania, nu am mai reusit sa mai postez recenzii/pareri/etc. pe acest blog.
Situatia se va schimba in curand.
Postez o poza cu unele din cartile citite (am citit si in germana, dar nu am putut sa iau si cartile cu mine, asa ca nu sunt inca sigur daca o sa ma apuc sa scriu si recenzii pentru cartile respective). Normal, urmeaza si recenzii...

Ucenicul de Tess Gerritsen

De Tess Gerritsen am mai citit încă două romane Chirurgul şi Clubul Mefisto. Dacă despre Clubul... nu aş putea să vă dau mai multe detalii pentru că a fost un roman mai mult decât mediocru pe care l-am uitat, cred, din a doua zi de când l-am terminat. Mi se pare că era ceva în felul Codului lui DaVinci. Nici Chirurgul nu făcuse aşa mare impresie asupra mea. Un roman thriller-horror în care criminalul era o persoană care avea habar de medicină.

Romanul de faţă este al doilea din seria creată de Tess (Rizzoli and Isles), un succes care a fost adus şi pe micul ecran, cu ratinguri bune. Ucenicul este complementar cu Chirurgul. După ce a fost aproape măcelărită de Warren Hoyt, zis Chirurgul, Jane Rizzoli trebuie să rezolve acum un nou caz despre un ucigaş care avea acelaşi modus operandi că Hoyt. Şi de aici ideea cărţii. Mai multe detalii nu dau pentru că nu îmi place să fac rezumatul unui roman. Ideea este că cel care citeşte aceasta recenzie să se gândească la sfârşitul ei dacă vrea să citească romanul sau nu.

Spre deosebire de celelalte romane enumerate mai sus, Ucenicul mi s-a părut mai bine scris, stilistic vorbind. Cred că Tess Gerritsen a evoluat şi asta este vizibil. Nu cred că am dat peste un fragment pe care să-l fi considerat în plus (vezi aproape jumătate din toate romanele lui Dean Koontz, în care umplutură este aşa de vizibilă...), o modalitate de a trage de carte. Din contră. Cred că romanul este armonios construit, armonios dezvoltat, într-un cuvânt - organic. Şi personajele sunt foarte bine creionate şi modul în care se dezvoltă de-a lungul romanului mi se pare şi el interesant. Nu există personaj monoton, nu există o singură faţetă şi acest lucru creează varietate. Acţiunea este foarte bine dezvoltată, există acel plot twist necesar.

La categoria neutre, aş trece the pace că altfel nu am cum să îi zic, decât că în engleză. Romanul nu este alert, sau, mai bine spus, nu este alert la modul în care ne aşteptam noi. Dar asta nu este neapărat de rău - ajută categoria pozitive -, dar nici de bine, mai ales într-un thriller (spre deosebire de primul volum al seriei, aici este doar thriller, horrorul se pierde).

La categoria negative trebuie explicat un pic backgroundul autoarei. Tess Gerritsen a scris şi romane de dragoste aşa că mai înserează unele scene ce pot face uşor parte dintr-un roman de dragoste (gen Sandra se-stie Brown). O singură astfel de scenă apare şi nu pot să mă plâng de ea. Nu există elemente libidinoase sau mai ştiu eu ce, nu... Dar eu, într-un fel, cred că ar fi putut foarte bine să lipsească.

All in all. Good book.
Pe goodreads a primit de la mine 4 stele din cinci. Meritat.

UCENICUL de Tess Gerritsen
Traducere de Raluca Matis
Rao, 384 p. 
2009

O fată dispărută - Gone Girl de Gillian Flynn

Foto: Wikipedia.org
Coperta din USA a romanului

Am citit Gone Girl în engleză şi cred că şi asta a fost un punct în plus pentru roman. În ultimii ani, am cam evitat să citesc romane în engleză şi m-am concentrat mai mult pe germana, dar ratingurile excepţionale pe care romanul le avea pe Amazon m-au făcut să acord o şansă cărţii (mie îmi plac mai mult-fast paced thrillers, nu neapărat mistery), dar nu îmi pare rău că am făcut asta pentru că romanul este unul foarte bun. La mijlocul cărţii. O să revin cu o explicaţie.

Gone Girl este povestea unui cuplu, Amy şi Nick Dunne. Ea dispare exact în ziua în care se împlinesc cinci ani de când se căsătoriseră. Mariaj şi cuplu disfuncţional. Realism crud. Sentimente, stări şi situaţii universal valabile.

Şi reiau explicaţia pentru faptul că mi-a plăcut mai mult mijlocul cărţii.

Eu am împărţit cartea în trei părţi. Prima parte coincide chiar cu prima parte din roman. Asta este partea expoziţiunii şi dacă nu era să prezinte câte ceva din viaţa de familie a unor americani dintr-un oraş de provincie, nici nu cred că treceam de ea (îmi plac foarte mult romanele saga de familie, introspecţiile în micile universuri, de provincie, oameni şi destine ce par încremenite în timp şi spaţiu). Nu este chiar o poveste tipică a unei familii americane, nu vă imaginaţi idilicul din 7th Heaven (serialul) sau din Empire Falls al lui Richard Russo, dar scriitoare a pus ceva acolo care m-a făcut să trec de prima parte. A doua parte e partea aia bună, partea în care Gillian Flynn arata cât este de bună şi ce imaginaţie are. Partea a treia nu mai coincide cu nimic şi nici nu cred că aş putea să o delimitez în vreun fel în substanţă romanului. Ciudat e, că brusc, îţi dai seama că se apropie finalul cărţii, iar finalul nu este ceea ce te-ai aşteptat. Mie mi-a dat sentimentul ăla nasol - pe care un cititor nu trebuie niciodată să îl aibă atunci când termină o carte - că aş fi reuşit să scot ceva mai mult de la idee. Final ratat? Nu, original şi inedit, dar nu în sensul în care m-ar fi mulţumit pe mine.

Stilul scriitoarei este extraordinar. Gillian Flynn ştie să scrie şi, mai ales, nu este ruptă de realitate. Relaţia dintre Amy şi Nick, aşa disfuncţionala cum este ea, este atât de realist înfăţişată încât îţi lăsa impresia de deja-vu. Chiar dacă a fost descris ca un roman de tip "she said, he said" prin biperspectivism (nici nu ştiu dacă există cuvântul ăsta, dar eu am de gând să-l folosesc pentru că mi se pare că sună bine şi aproape de ideea mea) eu nu am luat partea nimănui. Şi cred că nici nu era cazul său intenţia scriitoarei...

Că nota, să zicem 8,5.
Aştept să văd şi fimul care va avea finalul modificat. Poate că finalul filmului va fi mai aproape de gustul meu.

Cartea a fost tradusă şi în limba romana că Fata dispărută, la editura Trei. Anul trecut a apărut.

Enigmă românească la mansardă - Enigmă la mansardă de Rodica Ojog - Braşoveanu

Rodica Ojog-Braşoveanu rămâne, după aproape 40 de ani de când şi-a publicat primul roman, primul (şi pentru unii chiar singurul) nume care îţi vine în minte atunci când te gândeşti la romanul poliţist românesc. Lucru ciudat, totuşi, pentru că în ţara noastră există public pentru genul acesta de romane (traducerile masive demonstrează acest lucru), dar scriitori sunt puţini. Nu vreau să generalizez şi să spun că în literatura noastră nu există deloc roman poliţist, există, dar nu există o tradiţie a sa, deşi publicul îl savurează şi îl cere.

Există, totuşi, o excepţie: Rodica Ojog-Braşoveanu .

Ceea ce o face pe Rodica Ojog-Braşoveanu  deosebită este din punctul meu de vedere lipsa unei scheme în construcţia romanului. Romanele ei sunt foarte diferite unul de celălalt şi construite cât mai original cu putinţă. Nu cred că poţi descoperi o schemă după care sunt construite toate romanele sale. Cianură pentru un suras şi Bună seara, Melania nu se aseamănă deloc cu romanul acesta şi cred că aceasta este şi principalul motiv al succesului ei care nici astăzi nu s-a stins.

Enigmă la mansarda spune povestea familiei Lupaşcu, o familie disfuncţională, în care Grigore Lupaşcu, intelectual ajuns la senectute, dar căsătorit cu o femeie mult mai tânără, este asasinat. De caz se va ocupa maiorul Cristescu. Familia Lupaşcu este compusă din: Gina, tânăra soţie, Matei, fiul victimei dintr-o primă căsătorie, Ana Dogaru, mătuşa lui Matei. Familiei i se adăugă prieteni ai acesteia: Dinu Oprea, Androne Negoianu etc.

Lectura romanului a fost foarte plăcută. Stilul Rodicăi Ojog-Braşoveanu  îmi place foarte mult şi dialogurile cred că sunt punctul ei forţe: sunt vii şi colorate, jocuri de cuvinte şi tachinări între personaje, replici spumoase, cuvinte bine alese, mizându-se pe specific, ironic şi insolit, dar necazand niciodată în trivial. Dialogul cred că este modul de expunere care o avantajează pe scriitoare.

Alt lucru ce îmi place în mod deosebit la scriitoare (şi se aplică şi romanului acesta) este că deşi sunt scrise în perioada comunistă, mărcile comunismului nu apar. Nu apare apelativul 'Tovarăşe!', nu apar blocuri, uzine. Din contră, oamenii sunt intelectuali, se pricep la artă, sunt moderni, adaptaţi la realitate, extrovertiţi uneori, departe de imaginea omului comunist, aproape de omul interbelic. Faptul că a reuşit să scape de anumite detalii ce ar fi plasat acţiunea într-o anumită perioadă de timp este un alt mare avantaj al scriitoarei. Personajele sunt umane şi uşor recognoscibile în viaţa de zi cu zi.

Pe goodreads am dat romanului patru din cinci stele. De ce doar patru stele şi nu cinci? Pentru că de la jumătatea romanului am descoperit criminalul.

Enigmă la mansardă - Rodica Ojog - Braşoveanu
Editura Nemira, 238p. 
2014

Spartanii şi aurul lor - Aurul spartanilor de Clive Cussler & Grant Blackwood

Aurul spartanilor (de Clive Cussler & Grant Blackwood) nu este primul roman de Clive Cussler pe care îl citesc. Primul a fost Aurul incaşilor (tot cu aur şi acesta) dintr-o altă serie a autorului, cea cu Dirk Pitt, cea mai importantă creaţie a autorului american. Romanul de faţă face parte din seria Aventurile soţilor Fargo, una din noile (şi multele) serii începute de Cussler, scrise în colaborare cu diverşi scriitori al căror nume apare mic pe copertă (oare de ce? :))). 

Aurul spartanilor este un roman de aventuri în care personajele principale sunt Sam şi Remi Fargo, un cuplu, care sunt implicaţi fără voia lor, iniţial, într-o vânătoare de comori - comoara fiind Beciul Pierdut al lui Napoleon - care i-ar putea ajuta să găsească o altă comoară pe care un mafiot din Ucraina, Hadeon Bondurak, care se consideră un descendent al lui Xerxes (ăla din 300) vrea cu orice preţ să pună mâna - aurul spartanilor. 

Trebuie încă de la început să spun că se vede că romanul nu este scris doar de Clive Cussler din cauza diferenţelor de stil. Nu că ar fi fost Cussler un mare stilist - sau că stilul ar fi important într-un roman de aventuri scris pentru marele public - dar, deşi am citit Aurul incaşilor acum ceva vreme, mi-am dat imediat seama de diferenţe. Romanul acesta este mult mai alert şi mai schematic decât celălalt şi acest lucru trebuie privit din dublă perspectivă: avantaje - acţiune trepidantă, suspans, page turner, dar şi dezavantaje - câteodată pare tras de păr, ireal. Cussler este un autor care dă toate detaliile despre acţiunile chiar şi neînsemnate ale personajului. Dacă personajul are dificultăţi să coboare de pe un munte, Cussler scrie o pagină doar despre cât de anevoios este traseul, dar nu vă imaginaţi că este obositor, nu, din contră, îţi lăsa impresia că fără acele pagini, acţiunea nu ar fi completă. În romanul de faţă nu mai este aşa

În Aurul spartanilor acţiunile sunt prezentate totuşi lapidar şi schematic. Este vorba de o înşiruire de episoade pline de suspans, dar scrise cam după aceiaşi schema: un episod de gen trebuie să acopere cam cinci capitole, apoi o pauză pentru eroi - în general într-un decor exotic şi în locuri de lux, apoi alte cinci capitole unde acţiune creşte. Acesta cred că este unul din punctele forte ale cărţii. Chiar dacă schema este uşor recognoscibila, asta nu înseamnă că e plictisitoare pentru că focusul cade pe aventurile personajelor, iar schema - şi aici să înţelegem în cadru larg: stil - nu e importantă. În romanele de aventuri doar acţiunea, doar aventura (că doar de aia se numeşte roman de aventuri) este importantă. 

Despre comoară şi intriga nu vreau să scriu nimic, asta rămâne de citit pentru cei care încă nu au citit romanul. 

Pe goodreads am dat cărţii patru din cinci stele. Şi cred că le merită. Ca literatura de aventuri, ca literatura escapistă, Aurul spartanilor este bun, nu foarte bun, dar nici nu dezamăgeşte. Pentru cei care se află între lecturi şi vor să încerce un autor nou, dar care să nu le dea mari bătăi de cap - Aurul spartanilor şi Cussler (singur aş recomanda eu, dar poate şi în colaborare) este perfect pentru o lectură rapidă de metrou, vacanţă sau pur entertaiment. 

AURUL SPATANILOR - Clive Cussler & Grant Blackwood (ed. a II-a)

traducere de Patricia Niculae

Editura Litera, 416p.

2012