Ce mai citesc

Săptămâna aceasta nu am prea citit. Am avut un soi de reading slump (nu îmi place deloc că trebuie să folosesc împrumuturi, dar contexul de faţă cere), dar aseară m-am apucat de un roman nou. Este vorba de The Sleeping Doll de Jeffery Deaver, un roman al cărui început mi-a adus aminte de ce îl apreciez eu atât de mult pe Deaver. Postez şi trailerul cărţii (şoc şi groază, în unele ţări se dau şi trailere pentru cărţi la TV. Necivilizaţi, vai de ei!)

Nu m-am lăsat de The Way of Kings, dar trebuie să recunosc că o carte atât de mare mă descurajează într-un fel, mai ales că încă nu şi-a intrat în ritm şi îmi pare îngrozitor de înceată. Am scos-o de pe lista de cărţi din Goodreads şi o să o citesc separat, într-un ritm stabilit de mine. Nu aş spune că sunt dezamăgit de roman, dar entuziasmul mi-a mai scăzut. 

Ştiu că am postat mai jos o poză cu romanele pe care am să le citesc în curând. Şi mă voi ţine de cuvânt, dar după The Sleeping Doll. Nici nu ştiu de care să mă apuc mai întâi. Cussler îmi face cu ochiul (ciudat pentru că niciodată nu am fost cel mai mare fan al romanelor lui). Vedem. 

Cui îi este frică de bestseller?

Ca cititor de romane poliţiste, thriller, horror şi fantasy (aceastea sunt cărţile pe care le citesc cu precădere, dar nu în exclusivitate) mă văd nevoit să îmi pun această întrebare. Eu am terminat Litere şi ţin minte că la un curs în anul întâi o profesoară ne-a întrebat, nevinovat şi relaxat, potrivit în contextul în care ne aflam, dacă am citit  Harry Potter şi Lord of the Rings. Pregătindu-mă să ridic mâna am observat că nimeni nu a zis nimic, ca şi cum întrebarea nu a fost înţeleasă, dar realitatea era alta. Nu se cădea să fi citit cărţile alea. Era populare, la modă şi pentru toată lumea – masele aveau acces şi se bucurau de ele.
Sunt convins că extrem de mulţi colegi citiseră cărţile alea. Să fim serioşi, pentru foarte mulţi dintre noi, sunt romanele cu care am crescut. Cele două serii precum şi Cireşarii şi Toate pânzele sus sunt cărţile pe care le-am iubit cel mai mult  când am fost copil.

Dar de ce nu au recunoscut? Pentru că le era teamă de bestseller, unde prin bestseller se înţelege roman popular cu foarte multe exemplare vândute, al cărui public ţinta este publicul larg, amator de “epic gol” (doar formula îi aparţine lui George Călinescu). În România se publică genul acesta de literatură şi se citeşte, dar nimeni nu recunoaşte că citeşte aşa ceva. Nu din ruşine, este mai mult, cred eu, o chestie de tradiţie.
În interbelic, Mihail Drumes şi Ionel Teodoreanu vindeau vagoane de cărţi. Erau autorii cu cel mai mare success din acea perioadă, dar critica îi zdrobea – Ionel Teodoreanu era numit cum era şi Danut în La Medeleni, Metaforel. Desigur, literatura celor doi era un mediocră ca stil şi execuţie. În comunism, liteteratura de bună calitate circula pe sub mână, în puţine exemplare, nu era pentru toată lumea. Tradiţia se pare că s-a păstrat şi în anii 90.  Ca antiteză, Sandra Brown era marea regină când era vorba de vânzări, îi erau traduse şi publicate roman după roman. Cine citea cărţile ei? Nu se ştie. Voi cunoaşteţi apropiaţi care îi citeau cărţile? Nimeni la mine. Şi, totuşi, vagoanele alea de cărţi? Când e vorba de literatură de proastă calitate, imediat este dată Sandra drept exemplu.

Pentru mine este clar că românilor le este teamă de bestseller. De ce? Pentru că în metalul colectiv, cine citeşte este deasupra celorlati. Să citeşti o carte înseamnă să te ridici deasupra celorlati. Brusc, ai alt statut şi acesta trebuie menţinut. Nu se poate să citeşti literatură de consum, nivelul trebuie să fie mai ridicat, să se vadă nu doar prin atitudine, ci şi prin ceea ce citeşti că eşti altfel decât ceilalţi. Eşti ceea ce citeşti este motto ridicat la rang de lege.

Dar românilor le place literatură de consum. Altfel nu s-ar traduce şi publica atât de multă. Şi nu s-ar vinde. Dar se citeşte pe ascuns.

Normal, şi editurile sunt împărţite la fel. Unele publică, altele nu, tendinţa fiind trasată de publicul ţintă şi de interesele financiare, precum şi de brand. Dar asta este o altă discuţie.

Pentru mine, românilor le e frică de bestseller.

Obsesia de Karin Slaughter

Chiar când mă pregăteam să mă apuc să scriu recenzia de faţă, mi-a trecut prin minte faptul că autoarea NU face parte din lista mea de autori favoriţi (mă refer aici la autorii de romane mainstream, de consum). Nu ştiu de ce, dar nici nu mi-am pus până acum problema.

Revenind la Karin Slaughter.
Romanul de faţă este al treilea dintr-o serie care îi are ca protagonişti pe Jefferey Tolliver şi pe Sara Linton. El este poliţistul din Grant County, ea medic pediatru, dar şi legist. Au fost căsătoriţi, dar el a înşelat-o pe ea şi au divorţat, dar se străduiesc să îşi reia relaţia. Deşi pare romanţios, fundalul acesta nu este aşa, din contră, cred că oferă un soi de umanitate romanelor pentru că Slaughter, chiar măcelăreşte personaje.

Obsesia cred că nu se poate citi fără să ştii despre ce este vorba în celelalte romane. Nu este un stand-alone (şi nici unul din cele mai bune din seria asta). Sunt atât de multe referinţe la episoade din romanele trecute, mai ales la trecutul Lenei Adams. Acesta cred că ar fi un prim amendament la adresa cărţii.

Slaughter scrie foarte bine. Ce îmi place foarte mult la ea este că nu grăbeşte scenele. La ea nu există scene scurte. Orice dialog trebuie să aibă cel puţin două pagini, dacă nu chiar mai mult ceea ce face că romanele sale să fie mult mai închegate şi senzaţia de superficialitate a dialogului - al cărui dublu rol: caracteObsesia, totuşi, am avut impresia că autoarea a cam exagerat cu scenele lungi. M-am trezit la finalul romanului cu concluzia (cam trasă de păr şi slabă în comparaţie cu puterile sale creative) după un şir de scene foarte statice, deşi extrem de bine scrise, vii. Am fost uşor dezamăgit, mai ales că ştiu ce poate.
rizare a personajelor şi expunere - atât de frecvent întâlnită în romanele poliţiste să dispară. Personajele sale sunt mult mai bine construite şi mult mai dezvoltate decât ale altor autori. Desigur, şi aici există un dezavantaj - nu este neapărat fast paced. În
Să nu vă închipuiţi totuşi că Slaughter e un autor de romane statice (cum este Agatha Christie, unde personajele vorbesc şi cam atât). Ea are şi foarte multe scene de acţiune, foarte bine executate şi ele şi foarte bine dozate în cadrul romanului. Doar că romanul acesta nu este unul din cele mai bune ale ei.

Eu sigur voi continua să mai citesc cărţi de-ale ei.
Şi că şi răspund la prima întrebare (de ce nu aş pune-o pe lista autorilor mei preferaţi): cărţile ei sunt bune, ştiu că nu o să mă plictisesc, că sunt surprinzătoare şi interesante, dar nu aş putea spune că după ce am terminat un roman de-ale mi-aş dori să mă apuc de un altul. Şi asta este îndeajuns de argument pentru mine, să nu o pun pe lista preferaţilor.

OBSESIA de Karin Slaughter
traducere de Ramona Neacsa
Rao, 416 p.
2008

The Way of Kings de Brandon Sanderson - proiect de lectura

Cartea asta este proiectul meu pentru aceasta vara.


La 1250 de pagini, cred ca ma va tine ocupat o vreme.

Happy, happy!

Ce urmeaza sa mai citesc...

... şi spun aşa pentru că mă enervează la culme booktuberii care spun TBR.

Cam acestea sunt cărţile pe care aş vrea să le citesc. În august dacă se poate.

Deocadata doar am început OBSESIA de Karin Slaughter.
Cu Clive Cussler se pare că nu mă potolesc. Chiar acum două zile eram pe elefant.ro la un shopping mic şi tot la cărţile lui mă uitam.
Yrsa... de ea nu spun nimic pentru că oricum romanele ei sunt superbe. Din nordici, ea e preferata mea (şi cred că o să fac o recenzie pentru cărţile ei).

Şi pentru că mă preocupă şi literatura de calitate (drept urmare am făcut recenzii doar pentru cărţi de consum) mai am pe listă şi MAREA, MAREA de Iris Murdoch (Man Booker Prize Winner) şi CORECŢII de Jonathan Franzen.

Sahara de Clive Cussler

Romanul acesta a fost un succes când a fost publicat în America în 1992. A fost şi ecranizat şi se credea că se va face chiar o serie de filme pornind de la Dirk Pitt, dar nu a fost să fie. Personal, nu am văzut filmul. Şi nici nu cred că ar fi fost o serie de succes. Acţiunea din romane e trepindanta, dar are parte de un mare avantaj. Acţiunea se petrece într-un spaţiu fabulos care este mintea cititorului care umple, dar şi blureaza multe spaţii pe care filmul nu le poate evita şi le dă formă. Mă rog.

Am dat romanului patru stele pe goodreads.
Cred că este un roman de aventuri fabulos, foarte bine scris şi chiar original pe alocuri. Bine, în 1992 cred că a fost revoluţionar, acum... Mai puţin, dar este, în continuare, agreabil. Şi o lectură simplă, de vară.

Nu se compară cu Aurul incaşilor, carte apărută tot la Rao. Cronologic, după Sahara urmează Aurul incaşilor. Dar cel de-al doilea roman mi s-a părut mai interesant, poate şi pentru că este primul roman al seriei pe care l-am citit (vezi şi problema mea legată de aşteptările majore pe care le am faţă de seria cu Lincoln Rhyme) ocupă un loc privilegiat în topul preferinţelor mele.

Despre acţiune nu o să spun nimic, după cum v-am obişnuit. Scurt pe doi, Dirk Pitt se duce în Sahara şi acolo au loc o mie de aventuri. Bine, schema lui Cussler nu se dezice nici acum. Un magnat megaloman care vrea să acapareze/conducă lumea, să fure ceva de patrimoniu etc şi ale cărui planuri sunt dejucate de Dirk Pitt şi Al Giordino. Normal, şi aici se întâmplă la fel. Yves Massarde este villan-ul din acest roman.

Dacă e să aveţi chef de o lectură uşoară, nu pot să nu vă recomand romanul acesta. Merită.

În rest... Ciudat, dar chiar nu ştiu ce aş putea să mai scriu despre acest roman. E un roman de aventuri care merită. Şi cam atât.

SAHARA de Clive Cussler
trad. de Steluta Moise
Rao, 576 p.
2003

In inima raului de Chelsea Cain

Trebuie să recunosc că îmi este foarte greu să cataloghez această carte.

Pe copertă (sper că se vede în poză) este un citat din Chuck Palahniuk care spune că în roman este prezentat cel mai convingător criminal în serie de la Hannibal Lecter. Să recunoaştem că Palahniuk a fost diplomat. Ce înţelegem prin convingător? Mai bun? Eu zic că nu.

Povestea este simplă şi mă ducea cu gândul la Basic Instinct. Gretchen Lovell este o criminală în serie, frumoasă, carismatică şi inteligentă care îl răpeşte pe Archie Sheridan - comandantul departamentului care se ocupă de crimele înfăptuite de ea - şi îl torturează, apoi, în mod misterios, după zece zile îl eliberează. Traume psihologice. Archie revine în poliţie când începe o nouă serie de crime. Şi uite aşa... Cam asta este povestea.

Cartea este interesantă şi foarte bine tradusă. Scrisă este ok. Nu mă pot plânge de stil... Dar nu este fast-paced.

Nu ştiu dacă este de bine sau de rău, dar autoarea s-a concentrat foarte mult pe rama, pe povestea lui Archie şi a lui Gretchen. Este un soi de relaţie de dependenţa reciprocă, un joc de-a şoarecele şi pisica unde elementul erotic nu dispare niciodată, de aici şi gândul la Basic Instinct. Dar partea asta de poveste este rama, în timp ce povestea spusă, mi se pare, este pusă undeva pe un loc secund, cititorului fiindu-i furată faţa cu Gretchen.

Gretchen, deşi apare foarte puţin în roman, este un personaj extrem de bine conturat, cu adevărat memorabil. Ea reprezintă incarnarea, dar şi fascinaţia (perversă?) a raului. Nu ştiu dacă intenţionat sau nu, dar acest roman este mai mult romanul ei decât al protagoniştilor - Susan Ward şi Archie Sheridan. Gretchen este axa centrală şi chiar dacă este comparată cu Hannibal, ea e altceva: e carismatică, frumoasă, inteligenta, senzuală.

Ne-rama este ok.
Cred că un alt cuvânt, mai bun, nu aş putea găsi. E doar ok. Frumos articulată, dar cu nimic deosebită. Un alt roman - thriller, poliţist, mistery ? = combinaţie mai mult - despre crime la fel cum sunt sute de alte romane pe aceiaşi temă. Nu deosebit. Dar rama îl salvează de la (nu eşec, mai rău) mediocritate.

IN INIMA RAULUI de Chelsea Cain
trad. de Onofre Bouvila
Paralela 45, 392 p.
2008