Sanctus de Simon Toyne

Imaginaţi-vă că James Patterson a devenit BFF cu Dan Brown şi s-au apucat amândoi să scrie un roman. Rezultatul este Sanctus de Simon Toyne - doar că Toyne este o persoană reală, nu un pseudonim şi el a scris romanul de faţă.

L-am precizat prima dată pe James Patterson. De ce? Pentru că cel mai lung capitol din romanul acesta are cam 10 pagini, în rest, toate sunt extrem de scurte. De bine, de rău? Eu spun că este de neutru spre bine. De neutru pentru că devine uneori obositor să schimbi perspectivă. Orice capitol înseamnă o rupere de ritm . De bine din mai multe motive: în primul rând, romanul devine mai cinematic. Fiecare nou capitol în parte este o scenă (extinsă) care obligatoriu duce acţiunea cu un pas înainte. Sunt foarte puţine capitole statice în roman, foarte puţine şi având în vedere că vorbim despre un roman de acţiune, cu plot twist-uri şi alte nebunii specifice genului, capitolele statice (cum erau cele din DaVinci Code când Robert Langdon se apucă să povestească şi să dea detalii despre artă şi simboluri, care au făcut - din punctul meu de vedere - că DaVinci Code să fie mai slow paced la Îngeri şi demoni).

Colorado Kid de Stephen King

Pentru fanii lui Stephen King, "Colorado Kid" este un roman mai greu de digerat pentru că el este o artă poetică, un mic eseu sau tratat, alegeţi voi definiţia care credeţi că se potriveşte cel mai bine în
context, despre mister.

Când am văzut cartea, primul gest, instinctiv, a fost să mă uit pe spate în dorinţa de a descoperi "despre ce e vorba" (cred că este un gest reflex al tutuor cititorilor din ziua de astăzi care sunt curioşi, în special, de poveste, de epicul gol din spatele cărţii) şi am descoperit că acolo nu este decât un citat din autor care spune că se poate că romanul să îmi placă sau să nu îmi placă şi că greu există cale de mijloc. Şi a avut dreptate, romanul nu mi-a plăcut prea mult.