Mincinosii de E. Lockhart

Mincinoşii (proaspăt tradusă la noi la editura Trei) sau We Were Liars în engleză.

Povestea acestei cărţi este foarte simplă.
Era cam nouă seara, acum, în perioada Crăciunului şi mă cam plictiseam şi cum nu aveam unde să ies în oraş, m-am apucat să citesc cartea asta. De plictiseală. Fără să ştiu prea multe despre E. Lockhart sau despre romanul ăsta.

Ora unu noaptea.
Am terminat cartea.
Aşa de repede am citit-o.

Nu am putut să nu îi dau cinci stele pe Goodreads.
Serios. O carte pe care o citeşti dintr-o răsuflare şi pe care o termini aşa de repede (bine, este şi o carte relativ scurtă, cam 260 de pagini) merită să primească cinci stele, deşi nu este una din preferatele mele pentru că nu e chiar atât de bună sau cel puţin nu aşa cred eu.

Nu o să scriu despre roman decât că este special, că are o scriitură interesantă şi originală şi că merită să investiţi timpul în ea. Traducerea este una de calitate, cartea arată superb (copertă, redactare impecabilă şi o calitate bună a cărţii - editura Trei pare că investeşte mult în designul cărţilor şi asta se vede în calitatea lor, calitate ce egalează sau întrece calitatea cărţilor publicate în afară) Şi finalul... Da! Nu mă aşteptam, deşi mai ştiu o carte cu un final asemănător. Dar bun, oricum.

De citit.

MINCINOŞII de E. Lockhart
traducere de Ana-Maria Man
editura Trei, 264p. 
2014

Sarpele de Clive Cussler

Stau acum şi mă gândesc dacă eu anul acesta am început să citesc romane scrise de Clive Cussler. Şi cum îmi este lene să stau şi să mai caut în arhiva de pe Goodreads, o să plec de la ideea că da, anul acesta am început cu Clive Cussler. Chiar prima recenzie de pe acest blog a fost pentru Aurul spartanilor.

Şarpele (în engleză Serpent) inaugurează o nouă serie scrisă în colaborare cu mai mulţi autori. Buuun.
De ce m-am apucat de romanul acesta?
Simplu. Urmau sărbătorile şi ştiam că o să cam stau în casa de Crăciun (nu îmi place să ies în oraş de Crăciun, refuz mereu invitaţiile în oraş în prima zi, care e timp petrecut cu familia) şi voiam să citesc ceva uşor şi care mă ţină în priză. Şi cum anul acesta am rupt normă la Rodica Ojog Brasoveanu (nu o să termin nici în 2015 pentru că încă mai am câteva romane de-ale ei pe care nu le-am citit - vreo trei chiar dacă mă uit în bibliotecă pentru că am rafturile cu cărţi chiar lângă birou), am zis să încerc un Cussler.

The Silent Wife de A.S.A Harrison

... sau una din puţinele cărţi pe care le-am citit anul acesta în engleză (scuză: am citit în germană câteva cărţi). Am citit ediţia în engleză a acestui roman.

The Silent Wife este scris foarte bine, foarte bine dozat, dar prost catalogat drept thriller şi la fel de prost marketat drept The new Gone Girl.

Să o luăm pe bucăţi:
scris foarte bine, bine dozat. Eu nu citesc des în engleză şi nu mă folosesc de engleză la fel de mult cum mă folosesc de germană, prin urmare, nu sunt obişnuit cu un vocabular şi o sintaxă care depăşesc nivelul obişnuit, al unui nativ care nu citeşte. Desigur, curând îmi intru în mână şi mă bucur cum trebuie de carte, dar durează ceva. Acomodarea aceasta a durat cam 3 la sută din carte, după totul a fost lin (a mers smooth ca să zic aşa), dar tocmai asta îmi place în mod special şi m-a făcut să apreciez cartea mai mult. Văd romanul acesta şi că pe un update de vocabular, de sintaxă (hai să spun gramatica engleză, în general). Spuneam că e bine dozat. E, deşi cică "thriller", un roman liniar - cu două, trei momente de plot twist - nimic din categoria lui Jeffery Deaver - foarte bine dozat, paced cum spun americanii. Liniaritatea aceasta ajuta, din punctul meu de vedere, la crearea suspansului. Şi romanul acesta este un roman de suspans. Pe de altă parte, se poate spune şi că romanul e plictisitor. Mie nu mi s-a părut şi l-am citit destul de repede (în câteva zile, maxim 5, zile în care mă duceam şi la job).

Prea multa fericire de Alice Munro

Prea multă fericire înseamnă pentru mine prima întâlnire cu proza lui Alice Munro şi, o altă premieră, singurul volum de proză scurtă pe care l-am citit în ultimii cinci ani. Recunosc, proză scurtă nu a fost niciodată preferata mea, dar votul de încredere primit cu ocazia câştigării premiului Nobel, m-a ajutat foarte mult (bine, recunosc, şi ediţia de la chioşcuri a romanului) să aleg colecţia de faţă.

Ce am descoperit?
O lume mult mai concentrată decât în roman. Multă, multă substanţă narativă concentrată într-o poveste de aproape 30 de pagini. Desigur, pentru a realiza aşa ceva ai nevoie de foarte mult talent, lucru care nu îi lipseşte lui Alice Munro, dar şi o mâna sigură care să poată creiona cum se cuvinte personajele, precum şi o bună stăpânire a formulei de expunere (tema, stil, persoană la care se realizează naraţiunea - asta înţeleg eu prin formula de expunere).

Anul ...

Ma uit constant la canalul de YouTube al lui Baz Pierce.
Anul acesta a fost anul Dickens pentru el. A citit multe carti de Charles Dickens. Pentru ca mie nu imi place Dickens absolut deloc, dar imi place ideea de a citi un anumit autor timp de un an - desigur alternand - ma gandeam sa ma apuc sa imi fac si eu un astfel de tel.

Sa fie anul Nabokov? Pamuk?

That is the question!

Clpotul de sticla de Sylvia Plath

Văzusem mai multe recenzii ale cărţii pe YouTube şi ramanasesem cu impresia că romanul acesta este despre depresie, despre căutarea de sine şi despre indentitate. Bine, în mare, cam acestea sunt marile teme ale romanului.

Pe lângă aceste teme esenţiale ale cărţii, m-a surprins o incredibilă tristeţe a personajului principal. O tristeţe enormă pe care încă de la început am comparat-o cu cea a Virginiei Woolf (dacă aveţi timp să căutaţi pe google sau pe Wikipedia, o să vedeţi că cele două scriitoare chiar seamănă un pic fizic). Sinuciderea Virginiei cred că a fost o idee fundamentală pentru Plath, la rândul ei sinucigaşă, când a scris romanul acesta.

Se vorbeşte destul de mult despre tenta autobiografica a Clopotului de sticlă.
Există. Bine, recunosc că nu am citit chiar aşa de mult despre Sylvia Plath şi mare parte din informaţiile pe care le am, le am dintr-un biopic în care poeta era interpretată de Gwyneth Paltrow. Film ok. De altfel, toate biopicurile nu depăşesc aproape niciodată statutul de ok pentru că sunt îngropate, minimizate de personalitatea în jurul căreia se clădeşte.