Acesta nu este primul roman pe care îl citesc al autoarei. Am mai citit şi Marile minciuni nevinovate (tradus tot la editura Trei) şi trebuie să recunosc că îmi place Liane Moriarty. Romanele sale sunt greu de încadrat într-un gen anume şi are un stil propriu, foarte original în literatura contemporană de suspans.În Secretul soţului, Cecilia Fitzpatrick găseşte o scrisoare a soţului ei către ea, pe plic fiind menţionat faptul că ea nu trebuie să o citească decât după moartea lui. Cam aceasta este ideea de la care Moriarty pleacă. Logic, Cecelia citeşte scrisoare. La fel de logic, Cecelia nu este singurul personaj din carte, sunt mai multe, simultan existând mai multe fire narative pe care Moriarty reuşeşte să le unească în concluzia romanului.
Nu mă pot abţine, totuşi, să nu fac o comparaţie cu Marile minciuni nevinovate, care din punctul meu de vedere este mai bun şi mai bine scries. În Secretul soţului există un fir narativ care nu are ce cauta acolo. Nu aş spune că nu este bine legat de naraţiune, că nu îşi are locul acolo, dar chiar şi fără el, romanul ar fi existat foarte bine, dar ar fi fost cu câteva sute de pagini mai scurt. Ar fi fost un avantaj? Un dezavantaj? Nu aş şti să spun exact, tot ce pot spune este dacă e să tre romanul în categoria romane de suspans, atunci firul narativ nu avea ce cauta acolo. Nu vă spun despre ce este vorba mai exact pentru că nu vreau să vă stric plăcerea lecturii.
