Grădinile lunii de Steven Erikson (Cronicele malazane #1)

Multe am mai auzit despre Grădinile lunii de Steven Erikson. Mai bine spus am auzit foarte multe despre întreaga serie - Malazan Book of the Fallen în limba engleză, tradus la noi drept Cronicile malazane.

Dacă e să dai un search pe Google despre această serie primul lucru pe care o să îl găseşti se referă la lungimea seriei - 10 volume, din care Grădinile lunii este cel mai scurt (în ediţia românească are 1008 pagini). Sunt 10 volume masive, fiecare având peste 800 în ediţia hardcover în limba engleză.

Un al doilea lucru despre care toţi vor scrie se referă la lumea pe care Erikson o creează şi despre modul în care ea nu este prezentată. Aşa este. Lumea nu îţi este prezentată treptat, iar tu, ca cititor, este aruncat direct în mijlocul acţiunii şi al intrigilor politice. Acţiunea se petrece pe un continent imaginar, Genabackis, unde Imperiul Malazan (un soi de Imperiu Roman în epoca marilor sale cuceriri) poartă mai multe bătălii pentru expansiune. Cei care mai citiţi acest blog, ştiţi că nu scriu deloc despre acţiune, nu îmi place să fac rezumate, dar în ceea ce priveşte acest roman şi dacă aş vrea să îi fac un rezumat, ceva mai coerent decât frază de mai sus, nu pot scoate. Acţiunea este atât de diversificată şi există atât de multe intrigi (ploturi) simultane încât nu ştii ce poţi alege şi ce nu.

Regina zăpezilor de Joan D. Vinge

Ce îţi atrage pentru prima dată atenţia la Regina zăpezilor de Joan D. Vinge (mă refer aici la ediţia românească) este coperta. Nu pot să spun că îmi place. Nici nu îmi displace, dar nu asta este ideea. Cel mai important este că atrage, că dacă eşti într-o librărie este aproape imposibil să nu zăboveşti măcar 10 secunde uitându-te la ea, iar asta este o reuşită cred eu. Cartea trebuie să atragă uneori nu doar prin conţinut, ci şi prin alte elemente grafice.

Regina zăpezilor a luat Premiul Hugo în 1981 pentru cel mai bun roman şi a fost nominalizat la aceiaşi categorie pentru Premiul Nebula. Pentru cei care nu citesc SF, trebuie să adaug că cele două premii menţionate sunt cele mai importante distincţii din zona SF&F.

Regina zăpezilor este repovestirea basmului Crăiasa zăpezii de Hans Christian Andersen, doar că acţiunea este plasată pe o altă planetă - Tiamat - unde Vara şi Iarna se succed periodic atât că anotimp, cât şi că guvernare, oamenii de pe plantă diferenţiindu-se în iernatici şi văratici. La putere este Iarna, iar regina iernii este Arianrhod, cea veşnic tânără. Desigur, regina urzeşte planuri pentru a se păstra la putere, chiar şi după schimbarea anotimpului. Peisajul romanul este completat de un alt element aparte: extraplanetarii. Tiamat este o planetă subdezvoltată unde tehnologia nu şi-a făcut încă locul, iar oamenii încă mai au superstiţii şi cred în tradiţii, dar pe planeta locuiesc şi alţi oameni care vin de pe alte planetă, cunosc tehnologia, dar nu au voie să le-o împărtăşească şi celor de pe Tiamat. Apare şi o poveste de dragoste între Moon şi Sparks, doi văratici, personaje centrale în roman.

Dusmanca • Balul de Irène Némirovsky

Nu citisem nimic de Irène Némirovsky şi pentru că a fost Black Friday am găsit cărticica aceasta la jumătate de preţ, undeva la 12 lei. Un chilipir aşa că am cumpărat-o imediat. Nu ştiu dacă a fost noroc sau mai ştiu eu ce, dar mi-au plăcut foarte, foarte mult cele două nuvele – nu sunt romane, ci două nuvele, dar foarte bune, de recomandat.

Tema feminităţii leagă cele două nuvele. Tema feminităţii şi relaţia mamă-fiică, o relaţie disfuncţională, în care, de-a lungul timpului, doar fiicele sunt cele care suferă până când ajung, într-un final, să se răzbune crunt pe mamele lor.

Duşmanca este nuvela care deschide volumul. Aici, o avem pe Gabrielle care îşi învinuieşte mama de moarte surorii sale mai mici. Desfăşurată pe ani de zile, acţiunea prezintă doar anumite evenimente, aspecte importante din viaţa celor două. Ura fiicei faţă de mama mocneşte şi creşte de la an la an, ca un bulgăre de zăpadă. Finalul va aduce răzbunarea fiicei, o răzbunare cruntă aş spune eu, un afront adus la adresa feminităţii mamei, o lovitură mortală pentru aceasta din urmă. Dinamica dintre cele două se schimbă. Gândindu-mă acum la această nuvelă, îmi vine în minte Bonjour, tristesse! de Francoise Sagan. Desigur, decandenta nu este prezentă, dar atmosfera este, într-o oarecare măsură, aceiaşi. 

Suferinţe timpurii de Danilo Kis

Suferinţe timpurii de Danilo Kis este, cel mai probabil, ultima carte foarte bună pe care o citesc pe anul acesta. Trebuie să spun că am fost suprins de acest mic volum de proză scurtă şi a fost o revelaţie, la fel cum a fost şi Terese Raquin (pe care o aşez în rândul adulterinelor de seamă din literatura – ştiu, sună foarte amuzant).

Danilo Kis a fost tradus la editura Polirom, iar Suferinţe timpurii face parte din seria de autor pe care cei de la Polirom I-au dedicat-o. Originar din Muntenegru, Kis a scris în sarba şi croata şi a fost membru al Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Arte. A studiat la Belgrad, dar a trăit şi predat în Franţa în ultimii ani de viaţă (mereu când îi citeam biografia de pe Wiki mă gândeam la Ismail Kadare, probabil pentru că cel din urmă este unul din scriitorii balcanici pe care i-am citit cu plăcere).

E ciudat cum suntem atât de apropiaţi geografic vorbind de Balcani (ca fapt divers, România NU este ţara balcanică pentru simplul fapt că nu avem Balcanii pe teritoriul ţării – asta aşa, pentru cei care au dubii. Aş fi de acord cu o mentalitate balcanică, dar noi NU suntem ţară balcanică şi nici popor balcanic), dar scriitorii din acest spaţiu sunt foarte puţin cunoscuţi şi traduşi la noi. Nu mă refer aici la Ismail Kadare, ale cărui cărţi sunt traduse în număr foarte mare la noi, el fiind o excepţie. Poate nu există public, dar publicul poate fi educat. Dar asta este altă discuţie.

Un tramvai numit dorinta de Tennessee Williams

Încet, dar sigur am început să îmi fac o listă de lecturi pentru 2016 şi un punct important este şi teatrul. Îmi doresc să citesc din ce în ce mai mult teatru şi pentru că trebuie să mă pregătesc, mi-am cumpărat deja (dar nu am primit coletul din păcate) o piesă de teatru despre care ştiu că este un etalon în canonul dramatic - Pygmalion de Shaw. 

Când am fost la Gaudeamus am fost un pic cam dezamăgit de ofertă. Am găsit, totuşi, nişte reduceri mai mult decât atractive. Aşa se face că am dat 8 (opt!!!) lei pe un volum superb de teatru, de la editura Art. Este vorba despre patru piese de teatru scrise de Tennessee Williams traduse de Antoaneta Ralian. Scrieri de top, traducere de top, caliatea cărţii/volumului este de top. Am inceput cu Un tramvai numit dorinţă.

Blanche du Bois soseşte la sora ei, Stella, în New Orleans. Cele două surori provin dintr-o familie de aristocraţi din Sudul Statelor Unite, familie acum ruinată, Blanche fiind nevoită să vândă moşia familiei. Stella, plecată de mult de acasă, este căsătorită cu Stanley Kowalsky, american de origine poloneză, muncitor, departe de idealul aristocratic pe care Blanche vrea să îl afişeze.

Alegerea lui Hobson de Robert J. Sawyer

Trebuie să mărturisesc că eu nu (prea) citesc literatura science fiction. Când mă pregăteam să scriu recenzia acestei cărţi, mă gândeam şi la motivul pentru care nu citesc SF. Mă plictiseşte? Nu neapărat. Nu e genul meu? Nici asta nu e neapărat adevărat. Deci... de ce nu prea citesc literatura SF? Pentru că atunci când am început să citesc, am citit orice în afară de SF şi de atunci până în zilele noastre, am cam fugit de genul acesta pe care l-am asociat, din păcate, cu o amintire / preferinţa din primele zile de cititor. 

Şi totuşi, am citit Alegerea lui Hobson şi pot spune că mi-a plăcut, deşi i-am sesizat imediat neajunsurile. Mi-a plăcut şi tocmai de aceea am hotărât că în 2016 să citesc mai multe romane SF. Poate îmi vor plăcea şi descopăr cu această ocazie un gen de literatura pe care până acum nu l-am savurat. 

Roman premiat, Alegerea lui Hobson spune povestea inginerului Peter Hobson care descoperă unda sufletului - mai precis, ultimul spasm de "electricitate" (nu am un cuvânt exact aşa că îl pun în ghilimele) al corpului uman înainte de moarte. Descoperirea lui ridică multe semne de întrebare şi dileme morale. Există viaţă după moarte? Unde se duce sufletul, pentru că unda sufletului ajunge să fie numită suflet? Oare va reuşi omul să înţeleagă viaţa de după moarte, dacă ea există? Intriga este dublată de una poliţistă şi chiar amoroasă. 

Recunosc, premisa este foarte interesantă şi dublată de preţul mic al romanului (l-am luat cu 3 lei de la un tonomat de cărţi de la metrou) am început romanul. Aparent, nu era vremea acestui roman aşa că am renunţat, dar l-am reluat după câteva luni şi mă bucur că am procedat aşa pentru că cel mai probabil nu mi-ar fi plăcut. 

Secretul sotului de Liane Moriarty

Acesta nu este primul roman pe care îl citesc al autoarei. Am mai citit şi Marile minciuni nevinovate (tradus tot la editura Trei) şi trebuie să recunosc că îmi place Liane Moriarty. Romanele sale sunt greu de încadrat într-un gen anume şi are un stil propriu, foarte original în literatura contemporană de suspans.

În Secretul soţului, Cecilia Fitzpatrick găseşte o scrisoare a soţului ei către ea, pe plic fiind menţionat faptul că ea nu trebuie să o citească decât după moartea lui. Cam aceasta este ideea de la care Moriarty pleacă. Logic, Cecelia citeşte scrisoare. La fel de logic, Cecelia nu este singurul personaj din carte, sunt mai multe, simultan existând mai multe fire narative pe care Moriarty reuşeşte să le unească în concluzia romanului.

Nu mă pot abţine, totuşi, să nu fac o comparaţie cu Marile minciuni nevinovate, care din punctul meu de vedere este mai bun şi mai bine scries. În Secretul soţului există un fir narativ care nu are ce cauta acolo. Nu aş spune că nu este bine legat de naraţiune, că nu îşi are locul acolo, dar chiar şi fără el, romanul ar fi existat foarte bine, dar ar fi fost cu câteva sute de pagini mai scurt. Ar fi fost un avantaj? Un dezavantaj? Nu aş şti să spun exact, tot ce pot spune este dacă e să tre romanul în categoria romane de suspans, atunci firul narativ nu avea ce cauta acolo. Nu vă spun despre ce este vorba mai exact pentru că nu vreau să vă stric plăcerea lecturii.