O fată dispărută - Gone Girl de Gillian Flynn

Foto: Wikipedia.org
Coperta din USA a romanului

Am citit Gone Girl în engleză şi cred că şi asta a fost un punct în plus pentru roman. În ultimii ani, am cam evitat să citesc romane în engleză şi m-am concentrat mai mult pe germana, dar ratingurile excepţionale pe care romanul le avea pe Amazon m-au făcut să acord o şansă cărţii (mie îmi plac mai mult-fast paced thrillers, nu neapărat mistery), dar nu îmi pare rău că am făcut asta pentru că romanul este unul foarte bun. La mijlocul cărţii. O să revin cu o explicaţie.

Gone Girl este povestea unui cuplu, Amy şi Nick Dunne. Ea dispare exact în ziua în care se împlinesc cinci ani de când se căsătoriseră. Mariaj şi cuplu disfuncţional. Realism crud. Sentimente, stări şi situaţii universal valabile.

Şi reiau explicaţia pentru faptul că mi-a plăcut mai mult mijlocul cărţii.

Eu am împărţit cartea în trei părţi. Prima parte coincide chiar cu prima parte din roman. Asta este partea expoziţiunii şi dacă nu era să prezinte câte ceva din viaţa de familie a unor americani dintr-un oraş de provincie, nici nu cred că treceam de ea (îmi plac foarte mult romanele saga de familie, introspecţiile în micile universuri, de provincie, oameni şi destine ce par încremenite în timp şi spaţiu). Nu este chiar o poveste tipică a unei familii americane, nu vă imaginaţi idilicul din 7th Heaven (serialul) sau din Empire Falls al lui Richard Russo, dar scriitoare a pus ceva acolo care m-a făcut să trec de prima parte. A doua parte e partea aia bună, partea în care Gillian Flynn arata cât este de bună şi ce imaginaţie are. Partea a treia nu mai coincide cu nimic şi nici nu cred că aş putea să o delimitez în vreun fel în substanţă romanului. Ciudat e, că brusc, îţi dai seama că se apropie finalul cărţii, iar finalul nu este ceea ce te-ai aşteptat. Mie mi-a dat sentimentul ăla nasol - pe care un cititor nu trebuie niciodată să îl aibă atunci când termină o carte - că aş fi reuşit să scot ceva mai mult de la idee. Final ratat? Nu, original şi inedit, dar nu în sensul în care m-ar fi mulţumit pe mine.

Stilul scriitoarei este extraordinar. Gillian Flynn ştie să scrie şi, mai ales, nu este ruptă de realitate. Relaţia dintre Amy şi Nick, aşa disfuncţionala cum este ea, este atât de realist înfăţişată încât îţi lăsa impresia de deja-vu. Chiar dacă a fost descris ca un roman de tip "she said, he said" prin biperspectivism (nici nu ştiu dacă există cuvântul ăsta, dar eu am de gând să-l folosesc pentru că mi se pare că sună bine şi aproape de ideea mea) eu nu am luat partea nimănui. Şi cred că nici nu era cazul său intenţia scriitoarei...

Că nota, să zicem 8,5.
Aştept să văd şi fimul care va avea finalul modificat. Poate că finalul filmului va fi mai aproape de gustul meu.

Cartea a fost tradusă şi în limba romana că Fata dispărută, la editura Trei. Anul trecut a apărut.