Secretul sotului de Liane Moriarty

Acesta nu este primul roman pe care îl citesc al autoarei. Am mai citit şi Marile minciuni nevinovate (tradus tot la editura Trei) şi trebuie să recunosc că îmi place Liane Moriarty. Romanele sale sunt greu de încadrat într-un gen anume şi are un stil propriu, foarte original în literatura contemporană de suspans.

În Secretul soţului, Cecilia Fitzpatrick găseşte o scrisoare a soţului ei către ea, pe plic fiind menţionat faptul că ea nu trebuie să o citească decât după moartea lui. Cam aceasta este ideea de la care Moriarty pleacă. Logic, Cecelia citeşte scrisoare. La fel de logic, Cecelia nu este singurul personaj din carte, sunt mai multe, simultan existând mai multe fire narative pe care Moriarty reuşeşte să le unească în concluzia romanului.

Nu mă pot abţine, totuşi, să nu fac o comparaţie cu Marile minciuni nevinovate, care din punctul meu de vedere este mai bun şi mai bine scries. În Secretul soţului există un fir narativ care nu are ce cauta acolo. Nu aş spune că nu este bine legat de naraţiune, că nu îşi are locul acolo, dar chiar şi fără el, romanul ar fi existat foarte bine, dar ar fi fost cu câteva sute de pagini mai scurt. Ar fi fost un avantaj? Un dezavantaj? Nu aş şti să spun exact, tot ce pot spune este dacă e să tre romanul în categoria romane de suspans, atunci firul narativ nu avea ce cauta acolo. Nu vă spun despre ce este vorba mai exact pentru că nu vreau să vă stric plăcerea lecturii.


Ce îmi place foarte, foarte mult la Liane Moriarty este modul în care reuşeşte să contureze lumea în care îşi plasează acţiunea. Impresia de veridicitate, de tot unitar - organicitatea practic, să folosesc un neologism, uşor pretenţios. Când intri în lumea cărţii, ai impresia că ştii tot ce se petrece acolo, o vezi din toate unghiurile şi empatizezi cu personajele.

Personajele sunt oameni din clasa medie din Australia.
În recenzia de pe GoodReads la Marile minciuni nevinovate, îmi aduc aminte că am spus că aveai impresia că eşti în Desperate Houseviwes. Acelaşi sentiment l-am avut şi în cazul de faţă. Familiile fericite care ascund secrete. Casele mari şi frumoase ca în fimele americane cu care suntem bombardaţi de atâţia ani, viaţa aceea poate plicticoasă de suburbie. Toate ascund secrete. Nimic nu este ceea ce pare. Exact pe această impresie mizează şi Moriarty.

Dacă e să mă refer la intriga... Aş spune că este pe alocuri sărăcăcioasă şi pluriperspectivismul (la persoana a treia. Există, totuşi, şi foarte multe porţiuni unde stilul indirect liber predomina), dar efectul de veridicitate creat de autoare compensează.

SECRETUL SOŢULUI de Liane Moriarty
traducere de Luminiţa Gravrila, 
Editura Trei, 480
2014