Suferinţe timpurii de Danilo Kis

Suferinţe timpurii de Danilo Kis este, cel mai probabil, ultima carte foarte bună pe care o citesc pe anul acesta. Trebuie să spun că am fost suprins de acest mic volum de proză scurtă şi a fost o revelaţie, la fel cum a fost şi Terese Raquin (pe care o aşez în rândul adulterinelor de seamă din literatura – ştiu, sună foarte amuzant).

Danilo Kis a fost tradus la editura Polirom, iar Suferinţe timpurii face parte din seria de autor pe care cei de la Polirom I-au dedicat-o. Originar din Muntenegru, Kis a scris în sarba şi croata şi a fost membru al Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Arte. A studiat la Belgrad, dar a trăit şi predat în Franţa în ultimii ani de viaţă (mereu când îi citeam biografia de pe Wiki mă gândeam la Ismail Kadare, probabil pentru că cel din urmă este unul din scriitorii balcanici pe care i-am citit cu plăcere).

E ciudat cum suntem atât de apropiaţi geografic vorbind de Balcani (ca fapt divers, România NU este ţara balcanică pentru simplul fapt că nu avem Balcanii pe teritoriul ţării – asta aşa, pentru cei care au dubii. Aş fi de acord cu o mentalitate balcanică, dar noi NU suntem ţară balcanică şi nici popor balcanic), dar scriitorii din acest spaţiu sunt foarte puţin cunoscuţi şi traduşi la noi. Nu mă refer aici la Ismail Kadare, ale cărui cărţi sunt traduse în număr foarte mare la noi, el fiind o excepţie. Poate nu există public, dar publicul poate fi educat. Dar asta este altă discuţie.


Dacă aţi citit Uliţa copilăriei de Ionel Teodoreanu, o să vedeţi în mod clar asemănări între cei doi, dar cu deosebirea majoră în ceea ce priveşte atmosfera. Suferinţe timpurii este un volum de proză scurtă (foarte scurtă aş adăuga eu, volumul are cam 180 de pagini, dar cu un font foarte mare, iar o povestire are cam 5 pagini, în medie), prozele/schiţele fiind interconectate. Se simte foarte tare nota autobiografica, şi cum unele sunt narate la persoana I, nota de veridicitate, spre autobiografic este mai pregnantă.

Avem o lume a satului destul de asemănătoare cu lumea satului descrisă în romanele româneşti canonice. Aparte, mi s-a părut prima povestire în care copilul Andy pierde vacă pe nume Portocală şi pleacă "în lume" în căutarea ei, însoţit de câinele său, Dingo, dispus să nu se mai întoarcă până când nu găseşte animalul. Drumul prin pădure după vaca, este descris în stil indirect liber ca o mare aventură pentru copil, iar realitatea este mereu îmbogăţită de povesti pe care Andy şi le face, fabulosul făcându-şi loc. Este o povestire foarte puternică, în care se arata imaginaţia copilului, predilecţia lui spre lumea cărţilor şi a poveştilor.

Spuneam că prozele aduc cu Uliţa copilăriei a lui Ionel Teodoreanu. Seamănă, dar dacă în Uliţă copilăriei avem nostalgia după copilărie, iar finalul volumului este unul tragic, sfârşitul copilăriei, volumul lui Kis are dominat de o notă neagră. Chiar şi în povestirile luminoase, despre copilărie - vezi prima, despre Portocala – şi acolo există o notă de tristeţe, totul devine gri. Diferenţă majoră între Teodoreanu şi Kis se referă la atmosfera. În plus, Uliţa copilăriei este, totuşi, tradiţionalistă (ca opus modernismului) de la A la Z, în timp ce prozele lui Kis ne aduc aminte de altceva, au un tragism, pe care eu îl asociez cu desele conflicte care au existat în Balcani.

Un volum despre care, recunosc, îmi este foarte greu să scriu pentru că nu vreau să dau prea multe detalii şi, oricum, dacă m-aş concentra pe acţiune, totul ar părea banal. Suferinţe timpurii este un volum de citit, nu neapărat de vorbit sau de scris despre.

 SUFERINTE TIMPURII de Danilo Kis
Traducere de Mariana Stefanescu
178 p, Polirom
2008